Struggle

Treci peste

Era o cabana micuța din lemn de stejar cu obloane verzi si scări de piatră la intrare. La ferestre erau ghivece de flori goale.
- Cabana bunicului meu. Eu si familia mea veneam mereu aici vara.
- E... drăguță.
- Hai înăuntru.
Urca pe treptele de piatră si scoate de sub covor un set de chei. Deschide usa cu o cheie mare si ruginită. O tine deschisă pentru mine. Pătrund in semiobsuritate, dupa cat pot vedea, intr-o sufragerie, deoarece langa mine e o canapea. Pipăi peretele dupa un intrerupator, pe care il gasesc imediat. Sunt intr-o încăpere larga, cu o canapea maro , un semineu de piatra si o masa lunga, pentru 6 persoane. In cealalta parte a încăperii observ un dulap mare cu carti, de care e rezemată o scara. Dylan intra si el dupa mine, cu un brat de lemne, pentru a aprinde focul. Ma duc sa inspectez locul, ladandu-l aplecat in fata semineului. In fata e un mic hol, asa ca o iau intr-acolo. Pe pereti erau agățate tablouri vechi, majoritatea avand geamul spart, ce infatisau probabil familia lui Dylan. Merg mai departe, si dau de o usa de lemn frumos sculptata. Apas pe clanta si pătrund intr-o încăpere micuța, un birou. Peste tot erau teancuri de carti peste care se pusese praful, cred ca trecuse mult timp de când le mai atinsese cineva. Intr-un colt vad o carte mai mica decat toate celelalte, cu coperți din piele. Langa ea era o fotografie alb-negru ce înfătisa un copil înalt si solid, zâmbind fortat. Ii recunosc ochii. E Dylan.
Iau fotografia si cartea, care era de fapt in jurnal, jurnalul lui Jhonas Willson. Probabil bunicul lui Dylan. Cand ma întorc in sufragerie, focul sfaraia, dar nici urma de Dylan. Ma uit în jur si vad o usa întredeschisă. Ma îndrept intr-acolo si intru. Dylan deschidea o cutie de biscuiți in timp ce un ceainic sfaraia pe aragaz. Zâmbesc.
- Deci avem si mancare!
- Normal. E o cabana, nu o peșteră.
- Te astept in sufragerie, zic si ies din încăpere.
Ma asez pe canapea si deschid jurnalul.
"Draga jurnalule,
Astăzi s-a născut nepotul meu, Dylan. Alta povara pe capul meu. De parca nu erau deajuns cei doi gemeni ai Clarissei. Copiii ăstia imi mănâncă zilele."
- Vad ca ai gasit jurnalul bunicului...spune Dylan cu o oarecare dezamăgire.
- Nu stiam ca...
- Nu trebuie sa te intresitezi. Bunicul n-a iubit pe nimeni, decat pe bunica mea, Margareta. De la moartea ei, n-a mai fost aceeasi persoana.
- Imi pare rău...spun si ma ridic de pe canapea, luându-l in brațe.
- Hai sa-ti arat ceva, spune el si ma ia de mana. Ii simt mâna caldă si puternica, in timp ce urcam la etaj, si apoi, in pod. Era o încăpere intunecata, in afara de o fereastră im tavan, nu mai era nicio alta cale prin care ar putea pătrunde lumina. Pe jos, sub fereastra, erau multe paturi îngrămădite. Dylan se întinde pe ele, si eu ii urmez exemplul. Imi ridic privirea. Wow. Pe fereastra se vad o multime de stele strălucind ca niste diamante, alcătuind constelații.
- E superb, Dylan. Seara asta e superba.
Se întoarce spre mine.
- Te iubesc.
- Si...si eu, soptesc, alungand-ul definitiv pe Zayn din mintea mea.
Strălucirea stelelor ii lumina fata, evidentiandu-i nuanta nemaivazuta, incredibila de albastru, irisul fiind conturat de usoare linii verzi. Părul auriu ii sta ravasit, dar totusi perfect si calmul lui ma neliniștește. Nu sunt obisnuita cu ACEST Dylan. Nu il cunosc. Asa ca pot sa iau de la capăt. Bătăile inimii ii sunt regulate, si oftează usor din când in cand. Imi musc buza. As vrea sa il consolez, dar nu stiu care e motivul dezamăgirii lui. Nu stiu reactiile acestui Dylan sensibil si dulce, cu inima caldă. E calm, dar totusi ceva il frământă. Oare eticheta lui de "tipul rau" l-a făcut sa fie alta persoana, si el a încercat sa fie in conformitate cu ea, pentru a nu dezamăgi pe nimeni?
- Hei... incep eu, mai mult in soaptă. Esti bine?
Oftează usor.
- Stii? Mereu te-am placut. Si mereu mi-am dorit sa simti si tu la fel. Dar luat asta ca fiind o dorinta imposibil de îndeplinit. Nu sunt un luptător adevarat daca stiu sa ma bat, sau daca nu ma plâng de durerea fizica. Un luptător adevarat tine piept durerii interioare, cicatricilor inimii... un luptător adevarat lupta pentru visele lui, chiar fac stie ca nu are nicio sansa. Se pare ca a meritat sa ma lupt pentru tine, desi am facut-o intr-un mod ciudat, încât sa fiu placut de toată lumea. Dar apoi mi-am dat seama ca tu nu esti ca ceilalti. Si am încercat sa fiu EU, si te-am adus aici. Acum, nu imi vine sa cred.
Imi împletesc degetele cu ale lui.
- Acum nu are de ce sa iti mai fie frica, ii spun zâmbind.

*Dimineata*
De dimineata, ma trezesc cu o durere de cap incredibila, dar atât timp cat e Dylan aici, nicio durere nu imi poate strica ziua. Ii caut mana prin invalmaseala de paturi. Nu o gasesc. Imi întorc capul si cercetez podul. Nici urma de Dylan. Ma ridic in capul oaselor si imi dau seama ca am dormit incaltata. Murmur încet si ma ridic de pe podea. Cobor scările abrupte cu greu( când urcasem aseară, imi fusese mai usor deoarece ma sprijinisem de bratul puternic al lui Dylan). Ajung in sufragerie, cu speranta ca il voi gasi, dar e de negăsit.
- Dylan? strig.
Niciun raspuns.
- DYLAN!!! urlu de data asta din toți plămânii.
Ma reped in bucătărie, dar nu e nici acolo. Nu e nicăieri. Ma alarmez.
"Ok...ok...ok... Nu are cum sa o se fi intamplat ceva rău asnoapte. As fi auzit."
Ma rotesc pe călcâie si scrutez camera cu privirea. In tocul usi, e ceva alb, un bilețel. Il insfac si il deschid.
"Daca il vrei inapoi, vino dupa el."
Aproape imi dau lacrimile. Nu sunt curajoasă. Dar iubirea iti da curaj. Dar de când il iubesc eu pe Dylan?
Mototolesc biletelul si il bag in geantă. Iau cheile de sub covor si deschid usa. Afara e frig si bate vântul. Ma impleticesc pe scările de piatră. Si de unde sa stiu eu pe unde s-o iau acum? Aud un țipăt din adâncul pădurii, care ma ingrozeste. Imi iau inima in dinti si pornesc in fuga spre pădure. Alerg cat de repede pot, insa tocurile ma încurcă, asa ca imi scot pantofii si ii azvarl cat colo. Cand degetele mele ating iarba înghețată si umedă, ma trece un fior. Continui sa alerg si vântul imi vajaie pe la urechi, in timp ce alerg ca nebuna, tulburand pădurea linistită. Inima imi bate repede, si picioarele ma dor de la atata alergat, insa nu pot sa ma opresc acum. In fata mea e un luminis, si vad legat de un trunchi de copac, zbatandu-se din toate puterile un trup. Părul blond e de neconfundat. Mi se taie respiratia.
- Nu o sa puneti mâna pe ea! zbiera Dylan.
Un bărbat rade.
- Esti tare naiv, băiete. O sa vina dupa tine.
Imi musc buza. Ce pot sa fac acum? Vad o creanga solida pe pământ asa ca o insfac. Ma apropii de marginea desisului de copaci cu ea in mana.
- Da-i drumul.
- Cara!
- Uite cine a venit...
- DA- I DRUMUL, izbucnesc, apropiindu-ma de el.
- Sau ce?
Ma reped la el si ii dau o lovitură puternica cu creanga in cap, ceea ce il lasa inconstient, din buzunar cazandu-i un pistol. Il insfac. Desi nu stiu sa folosesc o arma, ma simt mai insiguranta cu ea in mana. Ma reped spre Dylan, insa doua mâini puternice se infasoara in jurul meu.
- Tu nu faci nimic...aud o voce groasă, si apoi simt o lovitură puternica. Totul se incetoseaza si cad pe pământul rece, ultimul lucru pe care il aud fiind Dylan strigandu-mi numele.
***

Ma trezesc intr-o celula din piatra, pe un pat de o persoana. Ma îndrept spre gratii si le zgudui.
- DA-TI-MI DRUMUL!!!! urlu din toți plămânii.
Lovesc cu piciorul peretele si ma trântesc inapoi pe pat, punându-mi mâinile pe cap. Cine erau tipii aia? Si ce voiau de la mine? Toate intrebarile astea imi macinau sufletul si îngrijorarea pentru Dylan imi trezea un fior înăuntrul meu.
Deodată aud pasi afara.
- Cine e acolo? zic, speriată.
In fata mea apare o doamnă în vârstă ce ducea o tava cu mâncare. Mi-o împinge pe sub gratii si pleaca fara sa spună niciun cuvânt. Ridic farfuria si ma holbez la mâncarea care imi provoacă sila. Mai bine nu.
Ma întind in pat si închid ochii. Se aude din nou in zgomot afara. Tresar si ma îndrept spre usa, scrutand holul cu privirea. După un stâlp se iveste un băiat cu căciulă grena si ochi verzi, minunați. Imi face semn sa tac, când vede ca sunt pe cale sa il iau la intrebari. Se apropie de gratii si scoate din buzunar un set de chei, uitandu-se nelinistit in spate.
Usa se deschide si eu ies pe hol.
- Zayn! Ce cauti ai-
Imi pune mâna la gura si imi face semn sa il urmez. Alergăm pe coridoare întunecate pana intrăm intr-o sala imensa, in care o mulțime de oameni susuoteau intre ei, stransi in jurul lui Dylan, care e legat de mâini si de picioare.
- Ce nai-
- Ne trebuie un plan, ma întrerupe Zayn.

Capitol needitat, asa ca ne cerem scuze pentru eventualele greseli de scriere, dar vom reveni asupra lor. We hope you like it! V-am cam indus în eroare cu "rapirea", dar în capitolul următor vom explica cum a început totul. 😊