Când ne-am distrus

Capitolul 8

Azi este vineri, aproape o săptămână de la nefericitul eveniment, iar mintea mea nu se poate gândi la altceva. Încă îi simt moliciunea gurii sale presărată peste a mea. Nu a fost corect că a profitat de momentul meu de slăbiciune, dar nu îl pot acuza doar pe el. Sunt vinovată în aceeași măsură, dar mă bazez pe faptul că nu va afla nimeni. Sunt convinsă că Ryan nu dorește să fie pus într-o lumină proastă. Este conștient că își strică imaginea integră dacă cineva află că el s-a gugiulit cu mine.

Mă rog, în secret am dreptul să mă bucur pentru că am avut parte de cel mai excitant sărut din viața mea, și să sper că Ryan a fost la fel de mulțumit. Sunt tare curioasă de ceea ce ar zice bunica despre noi doi. Nu ne suportăm unul pe celălalt, dar există forțe de atracție care ne aduc mereu unul aproape de celălalt și de cele mai multe ori în poziții compromițătoare.

Acest interval de timp a fost unul cât se poate de urât, în fiecare zi m-am certat cu Walker din diferite motive. Mereu și-a găsit să comenteze, nu îi convenea nimic din ceea ce am făceam, mi-a criticat munca la fiecare secundă, făcându-mă până și pe mine să mă îndoiesc de ceea ce sunt capabilă. Dar în cele din urmă am realizat că acesta este scopul lui. Nu m-am lăsat mai prejos, și i-am ținut piept în orice situație, dorind astfel să îl duc la disperare în același mod în care o face el cu mine. La fiecare întâlnire a noastă, la atingerile fără voie dintre noi acesta mai avea puțin și exploda de furie. A evitat să mă privească în ochi în aceste zile, probabil din cauza frământărilor interioare, este chinuit de ceea ce a făcut, deși el a fost cel care a recunoscut primul că nu îi pare rău pentru sărut, acum face tot posibilul să uite.

Nemernicul este un laș mincinos! Sper să fie chinuit de proprii demoni până la epuizare. Acum sunt sigură că nu va mai îndrăzni să mă atingă, dar oare eu voi fi capabilă să nu mă mai gândesc la mângâierile sale?

Poate nu m-am descurcat zilele acestea la birou, dar sunt mulțumită că ușor încep să pun capăt unui capitol dureros din viața mea. Sper că astăzi voi putea striga din toată inima faptul că viața mea intră pe un făgaș normal.

Printr-un efort minim, am reușit să părăsesc clădirea care a ajuns să-mi bântuie nopțile, zilele, mai bine zis fiecare moment din viața mea. Trag adânc în piept o gură de aer, fac un pas spre parcare, dar ca de fiecare dată sunt mai aiurită decât las impresia, și reușesc în câteva secunde să îmi zgudui tot echilibrul. Încep să îmi mișc mâinile în dorința de a-mi crea o stabilitate, dar singurul lucru de care mai sunt în stare este să mă prind de sacoul unui bărbat care încerca să treacă val vârtej pe lângă mine.

— Ce naiba? Aud o voce extrem de cunoscută înjurând puternic.

Hopa, se pare că m-am agățat cu toată forța de individul din fața mea, altfel nu îmi explic de ce sacoul lui a făcut un zgomot de parcă s-ar rupe.

— Alice? Ce dracu' se întâmplă? Mă întreabă enervat în timp ce îmi întinde o mână pentru a mă ajuta să ajung în picioare.

— Nu știu cum se face de mereu ești tu în preajma mea atunci când ajung în situații jenante, spun cu o urmă de amuzament în glasul meu.

— Tu nu te poți ține pe picioarele tale? Sau vrei să fii mereu aproape de mine? Totuși, cred că nu este nevoie să îmi rupi hainele, rostește toate acestea, punându-și mâna sub bărbia mea, obligându-mă să îl privesc în ochi.

— Ești nebun! Exclam iritată, dar în momentul în care degetele lui se încleștează pe barba mea, fiind din ce în ce mai insistent să îl privesc cu atenție, cuvintele tăioase pe care voiam să i le adresez nu mai reușesc să apară, iar inima mi se oprește brusc.