Anonimul Kirei

Ok *Capitolul 1. Fugim De Sentimente*

             Dacă te uiți în univers,  fix in centrul său, vezi acolo o răceală cumplită,  o indiferență. Universului nu-i pasă de noi. Timpului nu-i pasă de noi. Nimănui nu-i pasă de noi... Tocmai de aceea trebuie să ne pese unul de celălalt. «Quyen.Ș»
     

             Viața te poate lovi oricând cu ceea ce te doare mai tare. Din cauza asta trebuie să ne adaptăm cu durerea și să nu le arătăm celorlalți slăbiciunile noastre .
       Cu fiecare ocazie pe care o întâlnim trebuie să ne luptăm cu oamneii care ne înconjoară și să nu avem încredere în nimeni.
         Probabil nu prea se întâmplă să ai prieteni,  mie una nu mi s-a întâmplat până acum. Și nu e vorba de orice fel de prieteni ci de acea persoana care nu te va lăsa niciodată indiferent cum te-ai comporta cu ea și mereu îți va da cele mai bune sfaturi.
         Pentru unii dragostea e cea mai mare slăbiciune și oricât ar evita acest sentiment dau de el. Nu există ceva mai frumos decât iubirea. Probabil în ea găsim liniștea de care avem nevoie,  mai exact în persoana pe care o iubim.
        Nu iubim fiindcă ne este frică de durere,  ne este frica să riscăm neștiind dacă vom fi fericiți.
        Oare atunci când părinții mei au decis să se separe unul de celalalt , ce au simțit? După mine aș zice trădare.  Mama a fost trădată de omul pe care îl iubea,  cu care și-a făcut o familie si cu care credea ca va avea o viață fericită , omul în care a avut o încredere enormă.
      Scufundată in miile de gânduri nu am observat că telefonul îmi vibra insistent.
    -Kira!!
    Nu am văzut cine mă sună dar mi-am dat seama că era Beatrice,  o prietenă cu care nu prea vorbisem .  În mare parte era vina mea,  cum eu nu prea ieșeam afară ea și-a făcut alți prieteni,  bineînțeles m-a înlocuit cu alte persoane mult mai bune.
- Heii,  Beatrice!
- Ai idee de câte ori te-am sunat?  Ești ok?
       Partea ciudata era că îmi vorbea de parcă îi pasa ceea ce se întâmplă cu mine,  sinceră să fiu,  nici eu nu știu ce se întâmplă.
- Da,  de ce întrebi?
- Nu am vorbit de ceva timp si mă gândeam ca nu ești ok.
- Aa,  nu.  Totul e bine..
- Hai să ieșim,  vrei?
- Mda,  chiar am nevoie să ies.
- Ce binee,  vin sa te iau la 16:30.
   Chiar dacă eu am 16 ani iar Beatrice 18 , nu se observă diferența,  asta din cauză că m-am maturizat prea devreme.
   Pierdută iarăși în gânduri abia am observat că era 15:00 iar eu trebuia să mă pregătesc.
   Cu greu am părăsit patul și am pășit abia mișcând-mă spre baie.  A durat cam 40 de minute să îmi fac un duș,  sinceră să fiu mi-a provocat puțin somn dar nu o puteam lăsa pe Beatrice așa,  pur și simplu.
  Am căutat cu ce să mă îmbrac,  după ce m-am asigurat ca hainele sunt potrivite adică o pereche de blugi negri rupți,  un hanorac vișiniu pe care scria "PULL&BEAR"  si o pereche de teniși Converse tot vișinii am început să mă pregătesc .
  Văzând ca era 16:20 mi-am luat telefonul si am părăsit camera.  Ajunsă in sufragerie mama era acolo uitându-se la tv. Am anunțat-o ca voi iesii iar ea m-a sărutat pe frunte. În  timp ce îmi luam rămas bun de la mama am auzit cum mașina prietenei mele a ajuns în fața casei. 
  Ieșită pe ușă am dat de un aer ușor rece chiar daca era vara.  Cerul era învăluit de multe nuanțe superbe.
  Intrată  in mașina am dat de un zâmbet larg și foarte călduros.  Nici nu am avut timp să o privesc prea mult căci deodată am fost cuprinsă într-o îmbrățișare foarte strânsă. După ce si-a dat seama că abia respiram mi-a dat drumul .  Nu o văzusem de mult,  acum mi se parea schimbată,  părul ei era drept,  as putea spune ca și-a schimbat și look-ul.
- De când nu te-am văzut.  Mi-a fost foarte dor de tine!
  Chiar daca nu am mai iesit de mult timp știam ca ma pot baza pe ea oricând, dar de un timp am ales sa imi schimb viața și sa ma feresc de persoanele din jurul meu.
- Și mie mi-a fost foarte door de tine!
Nici nu apucasem să termin căci acea îmbrățișare a revenit, acum parca mult mai strânsă.
- Unde vrei sa ieșim?
-Îmi place foarte mult cum e afară,  în parc ar fi o idee bună.
Ea a stat puțin pe gânduri si deodată a început iar să zâmbească,  acum mult prea ciudat.
- E ok daca mergem pe jos si lăsăm mașina aici?
- Sigur!
Eu am ieșit din mașină si încă eram surprinsă de culorile cerului în timp ce Beatrice își cauta telefonul în mașină.
- Si..  Ce ai mai făcut?
- Bine,  chiar foarte bine.  Doar că am de luat decizi foarte grele.
-E adevărat ceea ce am auzit despre tatăl tau?
- Da..
-Îmi pare rău!
Mă gândeam că se va supăra fiindcă nu am vorbit cu ea despre asta.  Între noi se lăsase o tăcere, chiar nu îi știu  cauza.
- Cu Sayid ai mai vorbit?
Atunci când am luat decizia de a ieși afară îmi era foarte frică să nu deschidă acest subiect,  dar nu era nimic atât de grav,  mai bine spus neimportant.
- Nu,  de când a plecat,  nu..
- A veni..  Știai?
Sayid e primul meu iubit,  momentan și ultimul.  Familia lui s-a mutat în Franța iar el era nevoit sa plece. Acum îmi pare bine că a plecat,  de atunci m-am schimbat foarte mult,  probabil suferința pe care am avut-o m-a făcut să ma schimb.
- Aa,  da?  Ok..
- Nu trebuie să te prefaci că nu îți mai pasă,  că nu mai simți nimic pentru el.
- Au trecut 7 luni, 7 luni în care nu mi-a dat nici un mesaj,  măcar să vadă dacă sunt bine.
Nu aș fi vrut să deschidem și mai mult acest subiect, ea și-a dat seama si nu a mai spus nimic.
- Mă duc să imi cumpăr ceva,  du-te tu înainte!

    Nu am ieșit de ceva timp în parc.  Uneori nu ne dăm seama de ceea ce ne înconjoară,  de ceea ce pierdem.
  Din câte vedeam eu nu era nicio bancă liberă.  Am înaintat și am văzut una într-un loc mai retrasă.
   De la depărtare nu ma observat că pe acea bancă era un trandafir roșu închis iar lângă el era un bilet.
       "Oricât m-ai evita în momentele astea când ai nevoie de mine,  nu am să te las și am să-ți fiu alături.. măcar acum."
  Nu am avut timp să mă gândesc de la cine era deoarece am simțit cum cineva se așează pe bancă.

    ®© Nu e chiar reuși dar pe parcurs vor apărea chestii noi și interesante! menționează un utilizator