Anonimul Kirei

*Capitolul 11. Rămâi! *

Teoretic este destul de dificil. Suntem oamnei formați din amintirile noastre. Nu putem trăi fără trecut, deoarce trecutul suntem noi.
Am să mă gândesc mereu la amintririle cu ea, fiindcă e mama. Îmi voi regreta mereu greşala şi voi plânge pentru ea. Va fi mereu aici şi cu ea îmi voi alege drumul.. dar până atunci eu sper să rămână!!

Lacrimile au năvălit pe obrajii mei fierbinți. Mi-am pus capul pe pieptul lui Luca afectat şi el de ceea ce mi se întâmplă. Ne aflam pe holul spitalului, aşteptam să iasă doctorul din sala de operații.
M-am certat foarte tare cu mama când mi-a dat vestea ca va pleca în Anglia. Nu înțeleg cum poate lua decizii importante atât de uşor...şi iar nu s-a gândit la mine.
Taxiul în care se afla în drumul către aeroport a făcut un accident foarte puternic. Mama a fost dusă de urgență în sala de operații iar taximetristul...a murit.
Nu ştiu sigur cine a fost de vină, oricum nu le am cu chestiile astea, dar îmi este foarte frica să nu o pierd.
La un momendat doctorul a ieşit de pe uşa sălii de operații. Fața lui exprima îngrijorare, s-a apropiat uşor de mine cu o vinovăție în privire.
-Cum se simt? îl întreb eu abia stăpânindu-mă să nu plâng şi mai tare.
-Îmi pare foarte rău , au apărut complicații ce ne împiedică să facem operația. Fară ea, mama dumneavoastră nu are o şansă de supravețuire.
Cuvintele lui au adus şi mai mult lacrimi, simțeam cât de tare tremur.
Eram atât de îngrijorată şi disperată, m-am lăsat în jos, acum aflându-mă pe gresia rece a spitalului.
Nu conştientizam că Beatrice era aici şi mă trăgea de mână pentru că începusem să reacționez ca şi o nebună.
-Kira, te rog spune ceva!
-Nu vreau să moară, doar pe ea o am din familia asta de nimic. E mama mea, te rog Beatrice, te rog fă ceva!
Ea nu spunea nimic, mă privea la fel de neputincioasă ca Luca , mai nou şi doctorul care a venit întinzându-mi un pahar cu apă.

Beatrice POV:
Eram atât de îngrojorată penteu ea. Mi-e frică să nu se îmbolnăvească, plânge non-stop.
Am rugat-o să plece acasa, nu a dormit de câteva zile.
După câteva minute bune în care am insistat să plece , a cedat.

Kira POV:
Mi-am luat hanoracul şi am părăsit spitalul, i-am rugat sa ma lase singura.
Afară picăturile reci şi mari a ploii loveau violent strada.
Am preferat să merg pe jos acasa, mi-ar face bine.
Lumea se uita ciudata la mine, mergem foarte încet în ciudat ploii.
Telefonul meu vibra anunțându-mă că am primit un mesaj. Mi-am şters lacrimile şi mi-am scos telefonul.

"Îmi pare foarte rău pentru mama ta, Ştrumf! Eu voi fi mereu aici.. pe aici pe undeva. Dar voi fi când vei avea nevoie de ajutor. Fii tare!"

Mesajul de la ma facu sa ma linistesc putin. Nu trebuie sa imi pierd spernta, ci trebuie sa sper ca sa va face bine.

Casa e atat de pustie fara ea. Mi-e atat de dor de zilele in care ne perteceam timpul impreuna, sunt sigura ca vor ma fi zile ca si acelea.
Am urcat scarile si m-am indreptat spre camera mea pentru a ma schimba cu haine uscate.
Mi-a luat o perche de pantaloni negri, un pluover albastru si m-am pus in pat. Sunt foarte obosota dar cu greu am putut adormi.
Telefonul meu a inceput sa scoata un sunet uşor şi lent , apoi din ce in ce mai tare.

-Da?!
-Kira, vina urgent la spital!
-De ce?
-O sa vezi aici.

Nu am terminat sa aud ceea ce imi spunea Luca fiindca m-am ridicat din pat si am plecat.
Am luat un taxi iar in cateva minute eram in fata spitalului. M-am trezit atat de repede in cat nu imi dau seama ce se intampla.
Luca , Beatrice si tata erau exact acolo unde i-am lasat. Stai.. tata?
M-am indreptat usor spre ei, sincer imi era foarte frica de ceea ce urma sa imi spuna.
-Kira!
EL a venit spre mine ca un tata 'grijului si atent ce e' si m-a sarutat pe frunte. Noroc cu un asa tata.
Dupa ce mi-a explicat ce cauta si el pe aici, am ramas socata. Mi-a zis o poveste uimitoare despre prima dragoste a vietii lui .😡 Glumesc, a vrut sa vada ce fac si cand a sunat-o pe Beatrce, bang ..😑 a aflat.
-O poti vedea pe mama ta.
-Vin si eu. se aude vocea sotului grijuliu, iar..
-Mhm, s-o crezi tu. Te rog sa nu ma incurci prea mult. Daca ai venit aici as prefera sa nu complici lucrurile, ok?

Nu a mai spus nimic, adica nu avea
nici un drept sa spuna ceva.
Am pasit usor in salonul in care se afla mama, aparatele abia o tineau in viata.
Nu mai puteam plange, nu mai aveam lacrimi sa imi exprim durerea.

-Îmi pare atât de rău pentru tot. Nu am vrut niciodata sa iti face rau, si nici nu voi vrea. Nu stiu ce am sa ma fac fara tine, te rog rămâi! Noi aveam mult chestii de facut împreuna, mai avem multe momente frumoasa, te rog! Trebuie să rămâi, pentru mine, pentru noi. Nu mă poți lăsa singură, eu nu pot fără tine, te rog fa ceva cum faci tu mereu ca sa fie bine. Orice s-ar intampla, stiu cat de mult ma iubesti, si vei fi langa mine mereu. Te iubesc!

Două săptămâni mai târziu...

Îmi este atât se greu să vorbesc desprea ea. Nu o voi uita, mereu va fi aici. De două săpămâni "mă duc mereu la ea" şi îi duc trandafiri alb, îi plăceau foarte mult. În aceste două săptămâni viața mea s-a schimbat şi mai mult. În aceste două săptâmăni am facut lucruri pe care le faceam cu ea, imaginându-mi că e aici, cu mine.
Voi scrie într-un jurnal tot ce mi se va întâmpla şi îi voi spune ei. Imaginându-mi că mă ascultă, imaginându-mi că se va bucura de ceea ce voi realiza, imaginându-mi ca ma va certa , imaginându-mi că îmi va da sfaturi, imaginandu-mi ca e aici!
Te iubesc enorm, mamă!

Bună! M-am hotărât să pun Capitolul 11 mai devreme, sper să vă placă.