Jurnalul unui sfatuitor la curtea regala

~2~

Ma uit la porumbeii grasi, gri si albi, care ciugulesc fara griji din pavaj, la picioarele mele.

Niciodata nu am inteles de ce fac asta, însă, mi-am dat seama ca, prin ochii aceia caraghiosi, porumbeii vad mai multe lucruri decat noi, iar acum, probabil, au un adevarat festin.

Totul a inceput acum doua luni, cand un nou rege a fost adus la putere. Acesta si-a impus noile reguli, total diferite de oricare tara de pe aceasta planeta... iar poporul nostru s-a schimbat drastic: executia este factorul comun in mai toate legile. Nebunii sunt considerati consumatori inutili de aer. Ei sunt spanzurati cu capul in jos si cu o floare pe crestet, prinsa cu banda adeziva. Bolnavii, ranitii grav si cei cu handicapuri sunt spanzurati de un picior si cu o maimuta verde taindu-le sfora ca sa cada in ocean. Hotia, coruptia, violul si crima au pedepse capitale: sunt pusi in cusca ursilor koala si lasati acolo pana mor, ori de moarte buna, ori de ursuletii gri. Despartirile si divorturile sunt interzise. La fel si bautura si drogurile. Oamenii care incalca legea asta sunt pusi fata in fata cu fobiile lor cele mai mari si speriati pana le trece dragul de rau (in mare parte, speriati de clovni).

Roger King este numele regelui. Exista zvonuri cum ca el ar fi reușit sa ajungă intronat numai prin farmecul sau.

Asadar, in urma noilor legi s-au pierdut multe slujbe; cimitirele nu mai exista de mult. Sunt multe pierderi insa, datorita lor, viata multora e mult mai usoara.

Asadar, toti suntem prudenti. Dar mai ales, ne e tema. Acum, un pas gresit si esti executat. Iar eu? Sunt stabila atat mental cat si fizic. Dar nu si din punct de vedere financiar. Ar trebui sa-mi gasesc alta slujba. Cu cine altcineva sa mai vorbesc?

Cine ma va ajuta? Singura nu o pot face, datorita faptului ca, in anii mei de studentie, am trait ca o regina. Nu am platit nimic, iar totul ne-a fost asigurat dinainte sa ne putem gandi la asta. Ni s-au oferit mai multe optiuni la sfarsit, iar eu am fost destul de dementa sa aleg sa-mi fac propriul cabinet psihologic. Din fericire, singurul lucru frumos la care ma pot gandi este ca daca nu duc o viata chiar atat de buna, nu sunt executata. Dar oamenii strazii sunt.

Si toate lucrurile care se intampla...au ajuns asa prea repede! Il admir pe noul rege, pe Roger King. Dar ceva imi spune ca nu e bine, pentru ca tuturor ne e teama. Dar e totusi bine, pentru ca nu mai avem de ce sa ne fie teama! Toti oamenii beti sau drogati care fac obscenitati noaptea la coltul strazii, sau cersetorii care te vor strapunge daca nu le dai un banut nu mai sunt! E un paradox crucial...

- E un paradox crucial! spune cineva care ma trezeste la realitate.

E noapte de-a binelea, asta e primul lucru pe care-l observ. Apoi, un trup familiar sta langa mine, pe banca, admirand stelele.

- Iata cine si-a facut aparitia! spun. Domnule Robin Garrell, pot sa va intreb ce anume este un paradox crucial?

- Pai, domnisoara June Palmer, pot baga mana in foc pentru faptul ca la asta va gandeati chiar in acel moment, spune el, prinzandu-se de jocul meu.

- Pai, un singur lucru ma nelinisteste: ati absolvit facultatea de Medicina sau de Ghicitorie?

- Un singur lucru e cert: dumneata esti mai mult o ghicitoare decat sunt eu doctor.

- Se numeste psihologie. Dar nu mi-as fi putut da seama ca cineva se gandeste la faptul ca Dieta este un paradox crucial.

- Nu? Toata lumea se gandeste la asta.

- Robin, sa stii ca tu esti persoana de care aveam nevoie, spun eu.

- Ce ? Am terminat-o cu vorbitul oficial? Suntem iarasi Robin si June?ofta el. Spune-mi atunci, ce ai pe limba? zise intr-un mod doftoricesc, uitandu-se in alta parte.

Eu il iau de mana si ne ridicam in picioare.

- Nu aici. Hai la mine acasa.

Si mergem inapoi la apartamentul meu pustiu si rece, care nici nu se poate numi acasa. Nici cand aprind lumina nu se schimba prea mult.

El se aseza pe canapea si se facu comod imediat. Ma asez in fotoliu si incep:

-Sunt disperata.

Robin tusi putin in semn ca a fost luat prin surprindere.

- Si tu?!

-Da...Nu inteleg: si tu esti disperat?

-Bineinteles! M-am plimbat toata seara gandindu-ma la cat de disperat sunt! Din cate am observat, tu ai stat toata seara pe banca...Nu?

- Asa e... Robin, ce se va alege de noi? De cand s-a instaurat Dieta nu am mai avut pacienti de nici un fel! Si pun pariu ca nici tu...Si nimeni altcineva! Vom fi lasati sa murim, asa, pur si simplu?

- Nu...Trebuie sa se fi discutat asta in guvern... adica la masa rotunda, nu? Sigur s-au gandit la ceva!

Brusc, televizorul se deschise. Apare imaginea regelui Roger King, care incepe sa spuna:

- Dragi locuitori ai Larariumului. Am onoarea de a va prezenta cea mai noua stire: mediciilor li se vor repartiza noi slujbe, prin tragere la sorti, care va avea loc maine dimineata. Aceasta a fost tot. Fie ca nici un accident tragic sa nu vi se intample! apoi se inchise la loc.

Robin se ridica in picioare si se uita la mine uimit. Fata lui manifesta euforia. Ne imbratisam strans in timp ce radem ca niste... pai, nu am o comparatie la reactia noastra, dar dureaza un timp.

Intr-un final, ii dau drumul lui Robin sa plece acasa, dupa care ma trantesc in pat.

***

Eram mica si stateam pe niste trepte. Eram infrigurata si-mi era foame. Nu stiam unde eram, insa un lucru era cert: casa pe a carei trepte stateam avea luminile aprinse. Ma duc sa bat la usa.

In intampinare vine o femeie dolofana care, dupa ce ma cantari din priviri, ma trase inauntru. In casa era cald...foarte cald...

Tiit! Tiiit! Tiiiiiiiiiiiit!

Intind mana si inchid alarma. Imi lua doua secunde sa-mi amintesc ce zi mare e azi si sa sar, la propriu, din pat. Ma pregatesc rapid si ies, lasand in urma locul acela pustiu si rece care imi servea drept adapost. Ma uit din nou la apartament si ii promit ca nu va mai fi la fel de astazi.

Merg, aproape plina de euforie, pe strazile arhicunoscute si goale. Abia cand ajung in dreptul Orfelinatului Garrell, imi amintesc sa ascult murmurul porumbeilor, dar nu se auzea.

Incerc sa las la o parte semnificatiile cutremuratoare si intru pe usa larg deschisa, unde statea Olga.

- Iepuras! ma intampina ea.