Society killed the teenager

Adio

Îmi este aproape imposibil să îi înțeleg pe cei din jurul meu. Sunt conștientă că fiecare se comportă diferit, însă nu înțeleg acel comportament de îmi pasă azi de tine, însă mâine nu. Viața mi-a oferit niște lecții de viață importante și sigur m-a pregătit pentru cele care vor urma. Sigur știa că voi avea parte de vremuri grele. Recunosc că am avut o singură iubire pe care simt ca am pierdut-o complet, de fapt, sigur am pierdut-o. E adevărat că nu pot concepe lumea fără el, e adevărat că nu pot să trec peste. Nu mă pot minți pe mine prin acest fapt. Poate voi ajunge să fiu fericită fără el, însă acum îmi este prea greu să cred asta. Sufletul omenesc este prea greu de înțeles; este o taină și, de cele mai multe ori, nici măcar noi nu îl înțelegem. Poate îmi regret trecutul cu toate alegerile lui, însă nu pot nega că totul nu a fost decât o greșeală frumoasă.
În următoarele luni nu am auzit mai nimic despre el. Nu m-a sunat, nu m-a căutat. Sunt convinsă că scopul lui a fost să mă amețească din nou. M-a lăsat pur și simplu. M-a părăsit, din nou. Am aflat fără să vreau că se va căsători cu iubita lui. Nu știam dacă să mă bucur sau nu, dar sufletul meu țipa de durere. În ziua aceea am mers acasă și am plâns toată noaptea. M-am simțit secătuită de toate puterile. O altă durere în plus. Dar mă gândeam că viața știe deja că pot să trec peste tot. Până la urmă e viața lui, alegerile sunt ale lui. Ar trebui să accept tot ceea ce vine, indiferent că e bine sau rău. Ceea ce nu știam însă, era că prietena lui a născut un copil între timp. Eram ferm convinsă că era al lui. În acel moment, știam că m-a uitat și că pentru el nu mai eram nimic. Însă anii au trecut și durerea a rămas cam tot pe acolo, cu unele mici diminuări.

După 4 ani

Și acum îmi este greu să privesc în trecut. Amprentele lui mă vor urmări toată viața. Mă aflam în parc și mă plimbam de-a lungul lacului. Era o zi superbă de vară, cu un soare strălucitor și puțini nori pe cer. Treceam pe lângă parcul de joacă când o fetiță a venit lângă mine și m-a întrebat dacă mă pot juca cu ea. Bănuiesc că avea cam 4 ani. Avea părul șaten și ochii căprui, era superbă.
- Ești tristă, îmi spune ea.
- Oh, sunt bine.
- Cum zici tu.
Mi se părea incredibilă capacitatea unui copil de a-și da seama de sentimentele tale. Dar bănuiam că aveam o față atât de trasă încât oricine și-ar fi dat seama.
- Știi, îmi spune ea, ești tare frumoasă. Și dacă ai zâmbi mai mult, ai fi și mai frumoasă.
- Îți mulțumesc frumos. Bănuiesc că ne-am jucat așa cam jumătate de oră până când a strigat-o mama ei.
- Trebuie să plec, îmi zice ea. Mi-a făcut plăcere să mă joc cu tine. Vei fi o mamă excelentă.
- Îți mulțumesc, ai grijă de tine!
- Și tu.
Când am întors capul, am fost surprinsă să văd ca era soția lui. Deci... fetița era a lui. Nu îmi venea să cred. În clipa aceea lacrimile mi-au inundat fața. Era un copil minunat și îmi aducea aminte de el în atât de multe privințe. Și toate cuvintele spuse de ea erau minunate pentru un copil.
Toate amintirile m-au copleșit. Chiar și după toți anii ăștia, nu știu dacă am devenit mai bine. Tindeam după o îmbrățișare sau măcar să îl văd. Lacrimile mi-au inundat fața. Știam că el e singurul care va rămâne special pentru mine, era singurul potrivit pentru mine. Mi-am atins ușor brațele. Îmi simțeam rănile până la oase. Toată lumea îmi spunea că am slăbit incredibil de mult, dar nu îmi păsa. Am simțit o ușoară atingere pe umăr și m-am întors. Era el. Nu îmi venea să cred... După atâta timp.

-Bună! îmi zice el.
-Hei! îi răspund eu.
Am rămas amândoi tăcuți pentru o clipă.
-Și ce mai faci? mă întreabă el.
-Destul de bine. Tu?
-La fel și eu. Chiar mi-ar plăcea să discutăm. Nu ne putem întâlni mai târziu? Am atâtea să îți spun. Ne întâlnim la locul nostru?
-Ok. Asta era tot ce îi puteam zice. L-am privit traversând strada. Eram plină de durere. Nu mai puteam continua așa. Nu aș fi suportat să îmi zică cât de fericită e viața lui. Trebuia să pun capăt la tot. Viața mea e un complet eșec. M-am dus la locul nostru și i-am scris o lungă scrisoare cu toate sentimentele mele față de el. După ce am terminat-o, am pus-o sub o piatră. Mi-au dat lacrimile. Nu voiam să îl pierd pentru totdeauna, dar oricum nu îmi mai aparținea demult. Am deschis cutia cu pastile și m-am asigurat că iau destule cât să nu mă mai găsească vie. Îmi era greu să fac asta... dar nu mai puteam. Am început să le înghit și nu după mult timp m-am prăbușit la pământ. Acum totul era gata.