Society killed the teenager

Din perspectiva lui

Abia așteptam să o văd. Au trecut anii, însă sentimentele mele pentru ea au rămas neschimbate. Voiam să îi dau toate veștile, sperând că între noi mai există măcar o mică șansă. Urcam repede scările spre acoperiș, dar când ajung sus, rămân împietrit. Era întinsă pe jos, nu dădea niciun semn de viață. Alerg către ea și mă pun în genunchi. Nu mai avea puls. Scot repede telefonul și sun la ambulanță. Văd cutia aia aiurită de pastile lângă ea. Nu îmi vine să cred cât de nesăbuită poate fi. De ce ar face una ca asta? Mai ales când voiam să mă întâlnesc cu ea? Imediat sosește ambulanța. Mă întreabă ce s-a întâmplat, iar eu arăt spre cutia de pastile. O iau în ambulanță și încep toate manevrele de resuscitare. Mă duc și eu cu ei, nu o puteam lăsa singură. Am stat cam o oră și jumătate pe sala din spital când au venit și mi-am dat verdictul. Tot ce puteam auzi erau doar frânturi pacienta...decedată..supradoză.
Simțeam că o să leșin, dar trebuia să mă țin tare. Le-am dat numele ei ca să poată anunța familia. M-am dus înapoi unde am găsit-o. Am început să plâng cu lacrimi fierbinți. Abia acum realizam ce prost am fost. Am găsit o scrisoare sub o piatră. Am luat-o și am început să o citesc. Știam că îmi este adresată. Dar pe măsură ce citeam, mă simțeam tot mai vinovat. Totul era doar din vina mea. Eu eram singurul care a supus-o la tot chinul ăsta de una singură. Eu am lăsat-o la greu. Eu nu am apreciat ce am lângă mine. Abia acum îmi dau seama cât de fraier am fost de fapt. Dacă mi-aș fi dat seama mai devreme... Eu veneam aici ca să îi zic că fosta mea soție m-a înșelat de mai multe ori. Și de ce? Doar ca să mă aibă. A făcut în așa fel încât să nu fiu cu ea. Iar acum nu voi mai putea fi niciodată. Trebuia doar să îmi urmez inima. M-am căsătorit cu ea doar pentru că a rămas însărcinată. Și probabil totul a fost pus la cale. Dar ce rost mai avea acum? Am pierdut singura ființă pe care o mai iubeam... definitiv. În sfârșitul scrisorii era scris Te iubesc. Și eu te iubesc, am răspuns. Nu am avut ocazia să îi mai spun asta și acum e mult prea târziu. Am rămas rătăcind câteva ore pe acolo. Ura era combinată cu tristețea. Fumam țigară după țigară. În cele din urmă am luat scrisoarea și m-am decis să merg la spital. I-am rugat pe medici să mă lase să o văd. Voiam doar să îmi iau La revedere. Am intrat ușor și am început să vorbesc cu ea. Speram să mă audă de acolo unde este. I-am povestit totul. Speram că va înțelege. I-am sărutat pentru ultima dată buzele și i-am șoptit Te iubesc și mereu te voi iubi!, iar apoi am plecat. Am avut nevoie de câteva luni bune ca să încep să mă recuperez. Voiam să fiu puternic, dar îmi era greu. Bănuiesc că abia după ce pierzi ceva îți dai seama cât de mult îl prețuiai. Timpul mi-a arătat că viața e scurtă și noi ne facem totul cu propriile mâine. Azi suferim, mâine râdem. Ăsta e ciclul vieții.
După alte câteva luni am obținut custodia fetiței și ne-am mutat împreună în alt oraș. Era incredibil cât de mare a crescut. În casa cea nouă m-am decis să pun o poză cu ea. Era una dintre favoritele mele. Îmi aducea aminte de zilele bune. Când a venit fetița mea, s-a întins și a luat poza. A analizat-o atent și după mi-a zis:
-O știu pe doamna asta.
-Serios? De unde? mă întrebam eu.
-Era într-o zi în parc. A fost atât de drăguță cu mine. Însă era foarte tristă.
Am rămas uimit. Nu știam că mi-a cunoscut fetița, dar eram sigur că ea și-a dat seama în cele din urmă cine este.
-Tati! Aș mai putea să mă întâlnesc cu ea?
-Păi... cum să îți explic? Ea nu mai este printre noi. S-a dus sus în ceruri.
-Aa, cu îngerii, nu-i așa?
-Da, exact.
Imediat ce a ieșit afară am rămas cu mâna pe poză. Nu îmi venea să cred cât îmi lipsea. Știam că nu o voi uita niciodată. Va rămâne mereu în inima mea. Lacrimile au început să îmi curgă una după alta. Erau lacrimi de dor... de iubire. Știam că nu o voi mai revedea niciodată.