Consolându-se Cu Existenţa

Capitolul 1

"Durerea cea mai mare este atunci cand existenta doare asa de tare, ca nu mai vrea sa fie."

Dustin POV

-Domnisoara Evans, eu nu va pot ajuta daca nu vorbiti. Spuneti-mi ce va framanta! Va rog!

De o ora o am in fata pe Hope o domnisoara care are in jur de 20 de ani. De o ora vorbesc singur si nu stiu cum s-o fac sa scoata un sunet. Asta ma enerveaza la culme. Altora li se par enervanti oamenii care vorbesc fara logica, mult si prost, dar mie imi place, in functie de ceea ce spune imi dau seama ce fel de om este si cu ce subiecte il pot aborda.

Ma ridic de pe scaunul de la birou si ma indrept spre fereastra. Observ cei doi ochi caprui care apartin domnisoarei de pe canapeaua cabinetului meu, urmarindu-ma.

-Este o zi frumoasa! Iubesc primavara, ma face sa simt ca renasc.

Niciun sunet. Niciun sentiment schitat pe chipul ei. Nicio urma de dorinta de a vorbi.

-Sa inteleg ca nu iti place primavara. Pacat!

Ochii ei devin parca mai intunecati si pentru o secunda am impresia ca plictiseala o face sa-i inchida pentru cateva secunde, parca reinoindu-si puterile.

-Uite Hope, eu vreau sa te ajut, nimic altceva. Stiu ca vrei cu ardoare sa pleci mai repede de aici, asa ca spune-mi ceva, orice simti si poti pleca.

Deschizand pe jumatate gura, parca nestiind ce si cum sa rosteasca.

-Doare...spune soptit cu o voce mica, ragusita, neaccentuand cuvantul de parca ar fi prima oara in viata cand vorbeste.

-Ce anume?intreb la fel de soptit.

-Sa existi...

Fiecare cuvant pe care il rosteste il spune din suflet, dand impresia de existenta durerii ei sufletesti profunde.

O lacrima imi scapa involuntar scurgandu-se pe obraz.

Imi dau seama acum ca nu cuvintele m-au facut sa ma emotionez, ci felul in care sunt rostite cu apasare si o voce mititica, de-abia auzita.

Ma indrept spre fata care, spre surprinderea mea, nu este deloc emotionata de micul spectacol cu lacrimi, ci ma priveste cu o mica incruntare.

Ii iau mana catifelata si aproape alba in mana mea grosolana si aspra. Ii ridic maneca bluzei pana ajung la jumatatea antebratului sau. Ma uit si verific venele iesite in evidenta.

Dupa nici 5 secunde isi retrage bratul cu un gest brusc. Cu acelasi gest se ridica luandu-si telefonul de pe masuta de cafea si se indreapta spre usa cabinetului meu lasand un urma un parfum pe care nu cred ca am avut vreodata ocazia sa-l adulmec.

Fara sa-mi dau seama ma trezesc strigand-o:

-Hope! Te astept maine la aceeasi ora. O sa rezolvam problema ta. Promit!

Fara sa-mi zica nimic iese cu mine in urma pe holul de asteptare. Aici ne asteapta nerabdatori parintii Evans: Stefanie si Braden.

-Hope draga, du-te si asteapta-ne in masina. Venim si noi imediat. Zise doamna Evans.

Conformandu-se, Hope iesi in parcare intrand pe bancheta masinii tatalui sau.

-Cum a fost? intreaba nerabdatoare doamna Evans.

-Pai, dupa ce am vorbit singur o ora, am reusit sa o fac pe domnisoara Hope sa zica 3 cuvinte.

-Ce a zis? intreaba sotii Evans in cor.

-A incercat vreodata sa se sinucida? Sau a consumat droguri in ultimul timp?

-Niciodata. Spun la unison cei doi.

-De ce ne intrebati toate acestea? S-a intamplat ceva? Continua doamna Evans ingrijorata.

-Hope are o fire deosebit de puternica. Este depresiva. Ma mir doar ca nu a facut nimic din toate acestea pana acum pentru a se simti mai bine.

-Adica vreti sa ziceti ca este "goala pe interior"? Nu are sentimente ca noi ceilalti.

-Domnule Evans, din contra, depresivii au sentimente mai multe si mai profunde decat ceilalti. Depresia este tulburare psihica ce implica intreg corpul, starea de spirit si gandurile. Tulburarile depresive sunt afectiuni ale creierului. Persoanele ce sufera de depresie se evidentiaza prin fuctionarea anormala a partilor din creier ce moduleaza starea de spirit, gandirea, somnul, apetitul si comportamentul. Ati observat ca prezinta sentimentul de tristete nemarginata, lipsa sperantei, energiei, iritabilitate, furie, anxietate sau apatie?

-Da, de multe ori. Chiar ieri s-a suparat dintr-un lucru banal. Eram la bucatarie si a spart un vas. A fugit plangand in camera sa.

-V-am intrebat toate acestea doar pentru ca fata dumneavoastra s-ar putea sa aiba o depresie distimica.

-Poftim?

-Aceasta este o tulburare afectiva majora. Se manifesta prin stare generala de tristete si lipsa de interes. Simptomele mai includ scaderea sau cresterea apetitului, insomnie sau somnolenta, stima scazuta de sine, dificultati de concentrare, lipsa sperantei...Poate avea chiar si episoade de depresie profunda. Pacientii cu aceasta boala sunt mai predispusi la anxietate, abuz de substante sau tulburari de comportament. Trebuie sa rezolvam aceasta problema pentru ca, cu alte cuvinte, distimia o impiedica sa-si traiasca viata.

-Ce putem face?

-Incercati sa vorbiti cu ea. Maine la aceeasi ora vreau sa o aduceti daca se poate.

-Desigur.

-Atunci ne vedem maine, o zi buna va doresc.

Ma indrept atunci spre cabinet, cand vocea groasa a domnului Evans se aude cu ecou pe hol.

-Domnule Bennet, ce v-a spus Hope mai exact?

Fara sa fac contact vizual imit suntele mici scoase de Hope:

-"Doare...sa existi..."

__________________________________

La media poza cu Hope Evans. :)))
Aştept comentarii, sugestii si pareri.

Am reușit să pun și minunata distribuție.