Iubirea nu dispare ✔

Partea 1

-Te iubesc! mi-a şoptit peste buze, apoi m-a sărutat.

N-am răspuns. Acel "Te iubesc" devenise pentru noi o rutină. Epuizasem toată iubirea ce o simţisem unul pentru altul şi n-aveam încotro decât să ne prefacem că încă ne iubim. Nu eram sigură dacă el ştia asta, însă dacă ştia se prefăcea al naibii de bine.

-Am ajuns, mi-a zis bucuros, oprind maşina.

M-am chinuit să-i zâmbesc înapoi, iar după ce ieşise afară, zâmbetul mi se şterse brusc. Făceam un efort supraomenesc, resemnându-mă cu faptul că fericirea dispăruse de mult.

Mi-a întins mâna, ajutându-mă să cobor, iar din neatenţie era să cad pe spate. Din fericire mă prinsese la timp. Am clipit rar, uitându-mă când la braţele lui, când la chipul său atât de aproape de al meu şi aproape că simţeam focul din mine aprinzându-se . Se putea oare să mai aprinzi un foc ce deja s-a stins?

-Ai grijă, iubito. Nu vreau să te pierd.

M-a repus pe picioare, încă ţinându-şi braţele în jurul meu. Şi privindu-mă serios, îmi mângâiase fruntea cu buzele sale. Părea suspicios de romantic. Oare organizase vacanţa asta special pentru iubirea deja pierdută?

-Mi-e frig, am murmurat pierdută, încă în şoc.

A clătinat din cap, apoi şi-a descheiat geaca. Mi-a pus-o peste umeri, ajutându-mă să-mi var mâinile înăuntrul mânecilor, închizând-o cu un zâmbet mândru. Am început să schiţez un zâmbet din două încercări şi o reuşită, apoi mi-am lăsat capul să-mi cadă în jos, ruşinată. Chiar şi după atâţia ani reuşea să mă facă să mă ruşinez, de parcă încă eram în primul an de facultate.

-Ţine astea, mi-a întins sacoşele pline cu alimente şi habar n-aveam când plecase de lângă mine.

-Eliana...

Am tresărit brusc. Iară uitasem unde sunt şi mă lăsasem purtată de gânduri.

-Vin.

Mi-am desprins soldul de portiera automobilului, şi-am pornit spre căbănuţa micuţă şi primitivă din mijlocul a doi brazi bătrâni. Am păşit peste prag, uitând să-mi înlătur zăpada de pe cizme, lăsându-mi amprenta pe podeaua laminată.

-Iubito, bucătăria e a două uşa de pe partea stângă, a strigat de undeva de la etaj şi mi-am dat seama că dusese bagajele în dormitor.

Am lăsat plasele pe masa rotundă din lemn de cum am intrat în bucătărie, apoi mă apucasem să le aşez.

-Mi-era dor să te mai văd aşa.

Glasul sau a umplut liniştea şi aproape căzusem de pe scaun. M-a echilibrat punându-şi mâinile peste genunchii mei. Ştiam la ce se referă, şi se pare că şi mie îmi era dor. Nu mai intrasem în bucătărie de când relaţia noastră se răcise. Mi-a întins zahărul, luându-şi una dintre mâini de pe genunchi, iar când o puse la loc degetul sau arătător mi-am mângâiat porţiunea de piele ce ieşea la iveală din vina blugilor tăiaţi. M-am cutremurat pe dinăuntru, un fior străbătându-mi şira spinării. Mi-am pus brusc mâinile peste blatul de bucătărie, sărind de pe scaun şi m-am ferit de braţele lui ce tocmai se întindeau spre mine. N-a spus nimic, dar puteam să jur că-l rănisem. Aveam darul de a răni pe cei dragi mie.

-V...Vreau la baie, am minţit fără să-l privesc, bâlbâindu-mă.

Am dat năvală în prima camera ce mi-a ieşit în cale, şi m-am prelins pe lângă uşă. Mi-am afundat mâinile în păr, închizându-mi ochii. Nu plâng. M-am împotrivit cu disperare, dar eşuasem. Lacrimile îmi acopereau obrajii asemeni unui izvor. Distrusesem tot. Pe el. Pe mine. Iubirea noastră. Oh, acea iubire pură! Rămăsem fără nimic.

-Eliana, iubito...

Am încremenit brusc, ţinându-mi respiraţia. Nu voiam să mă vadă aşa. Am tras de mâneca bluzei, mi-am şters lacrimile şi-am ieşit din camera.

-Trebuie să fac focul în centrală, am murmurat cu capul aplecat, dând să trec pe lângă el.

-Scumpo, nu treb...

-Rohan, vreau să fac asta. Am nevoie să fac asta.

L-am privit fix şi n-am putut să-i citesc chipul. Era una din rarele dăţi în care-şi ascundea emoţiile de mine.

-De ce?

-Pentru că trebuie să mă distanțez de toate astea, i-am ţipat în faţă şi l-am văzut înghiţind în sec.

-De mine? m-a întrebat cu glasul spart şi-am amuţit. Trebuia doar să-mi spui, iubito, mi-a mângâiat obrajii cu palmele sale şi creierul îmi trimitea semnale de alarmă.

Ce voia să spună?

-Rohan, am rostit precaută, punându-mi palmele peste pieptul său.

-Mâine ne întoarcem în oraş şi o să fii liberă, iubito, doar ştii că aş face orice ca tu să fii fericită.

Aproape îmi pierdusem echilibru când am auzit ce are de gând.

-P...Poftim? m-am dezmeticit şi-am privit în jur, dar acesta dispăruse. Rohan! am strigat în timp ce coboram scările, iar în graba mea, alunecasem.

I-am mai strigat o singură dată numele înainte ca întunericul să mă înghită.

Păcatul, bată-l vina, mă împinge numai la rele. Nu m-am putut abține să n-o postez, mai ales c-am avut îndemnări de la "îngerașul" de raluka-ioana. Mulţumesc pentru susținere, draga mea! pupici

NEEDITAT