Iubirea nu dispare ✔

Partea 9

Vreau să vă spun că nu intenționam să scriu asta!

ELIANA

Ochii mi s-au deschis brusc, conștientizând că valul de căldură nu provenea de la calorifere, ci de la corpul care mă acoperea aproape în întregime. Mi-am foit capul pe perna cât să văd brațul bărbatului care mă strângea în brațe, inima începând să-mi pompeze nebunește în piept. Nu era nevoie să mă întorc, cunoșteam brațul acela de la mile depărtare. Mi-am așezat palma peste a sa și m-am împins în spate, lipindu-mă mai bine de el.

Un sentiment de singurătate îmi pârjolea sufletul și mă agățăm cu disperare de iubirea lui. Aveam nevoie de iubire. Acum nu mai eram în stare să trăiesc în monotonie, nu după ce ștersesem toate problemele dintre noi cu buretele.

L-am simțit foindu-se, buzele lipindu-i-se de umărul meu.

-Te-ai trezit? a întrebat pe un glas răgușit și sexi.

Am aprobat din cap. Îmi era imposibil să vorbesc de teamă să nu-și de-a seama că începusem să plâng. Câteodată eram bucuroasă că pot să-mi vărs sufletul fără să scot vreun sunet.

A oftat.

Și-a strecurat mâna cealaltă pe sub talia mea și m-a întors cu faţa spre el. A privit pentru câteva clipe în ochii mei scăldați în lacrimi și în cele din urmă, mă trase la pieptul lui.

-Nu plânge, iubito, a rostit gâtuit, strângându-mi corpul cu putere în brațe. Îmi pare rău, n-ar fi trebuit să mă leg de motivul acela, vorbi după ce se trase câțiva centimetrii în spate și îmi ștersese lacrimile.

I-am privit ochii căprui și vinovăția era acolo. Se simțea vinovat că-mi adusese coșmarurile înapoi.

-Ăăă...

Amintirile mă loviră brusc, ștergându-mi din minte ceea ce aveam de gând să spun.

Chipul palid al mamei îmi arse retina, iar cel al tatei îmi smulse un suspin. Reproșurile tatei atacându-mi din nou inima:

"-Nu vreau să te văd!

-Îți urăsc chipul! Semeni cu ea!

-Din vina ta a murit! Tu ai omorât-o!

-Pleacă, nu auzi? Pleacă!"

Când terminasem de vizualizat ultimile sale vorbe deja plângeam în hohote, iar Rohan își cerea scuze la fiecare suspin care-l scoteam.

-Îmi pare rău, iubito! Te rog nu mai plânge, mă distrugi! a șoptit cu fruntea lipită de a mea, plângând odată cu mine.

Dar nu mă puteam opri și el știa asta. Mă simțeam prea vinovată ca să uit totul.

-Mi-am omorât mama, Rohan! am chițăit printre suspine, criza apărând pe neașteptate.

-Nu-i adevărat, iubito! m-a contrazis blând, sărutându-mi fruntea.

-Ba nu! Eu am omorât-o, știu asta! El mi-a spus. Am omorât-o!

Repetam încontinuu cu privirea pierdută.

-Eliana! a rostit panicat când mi-am lăsat toată greutatea pe brațele sale, scuturându-mă îngrozit. Fir-ar să fie! Iubito, nu-mi fă asta! mă zgudui de umeri, crezând c-am leșinat.

-Dacă nu eram, ea ar fi trăit! am zis deodată și l-am auzit răsuflând ușurat.

-Nu spune asta, scumpo, îmi mângâie creștetul, privindu-mă trist. Te-a iubit, de asta a decis să trăiești tu.

-Dar am omorât-o! am protestat cu înverșunare.

-Nu. El te-a făcut să crezi c-ai făcut-o! N-aveai nici o zi, iubito, cum să omori pe cineva dacă nici nu mergeai încă în picioare?

-Dar...

-Gata cu asta! Încetează să te mai învinovățești și liniștește-te, mi-a șoptit pe un ton ce nu lăsa loc de proteste și am adormit îndată.

AUTORUL POVESTEȘTE

Își puse coatele pe genunchi, îngropându-și, abătut, faţa între palme. Femeia ce o iubea mai mult decât propria-i viaţă, adormise în cele din urmă, răpusă de coșmarurile ce i le adusese chiar el înapoi. Se ura pentru asta! Îi răscolise inconștient trecutul tumultuos. Știa ce reprezenta pentru ea copii, dar nu se gândise la asta când le spusese familiei de ce divorțau. Crezuse că Eliana trecuse peste vinovăție. Crizele dispăruseră și el nu se gândise nicio clipă că femeia împinsese vina într-un colţ al minții.

Și-a frecat faţa cu palmele, și se ridică brusc de pe canapea. Picioarele-i porniră singure în tururi de-a lungul și de-a latul încăperii. Probabil că nici leul de la circ nu se simțea așa de încolțit când îi apărea dresorul.

-Fir-ar! înjură în barbă, gata să dispară din nou pe ușa apartamentului.

Un țipăt îl țintui în loc, apoi se grăbi să ajungă în dormitor.

Eliana tremura din toate încheieturile cu fruntea împăienjenită de sudoare.

-Ești bine? întrebă după ce se așeză pe pat, ștergându-i în același timp fruntea.

Aceasta clatină scurt din cap, refugiindu-se în brațele sale.

-Unde ai fost? vorbi după ce-și reglă respirația, strângându-i tricoul în pumni.

-În bucătărie, minți, fixându-și privirea pe ușa dormitorului.

Eliana tăcu, deși ar fi vrut să-l întrebe de ce mințea. Știa când făcea asta, fiindcă își încorda corpul inconștient.

-Iubito? spuse după minute în șir petrecute în tăcere.

-Ce este? rosti nesigură, foindu-și capul peste pieptul lui.

-Te iubesc! lansă bomba, așteptând cu inima bubuindu-i în urechi.

-Şi eu te iubesc, iubitule! zâmbi cu toată gura, prinzându-se mai strâns de tivul tricoului său, iar bărbatul se aplecă să o sărute.

V-am speriat nu-i aşa? :))) 

În legătură cu atenţia de la începutul capitolului, mă refeream la faptul că nu aveam în plan să leg motivul lui Rohan (cel despre copii) de mama ei, dar ideea mi-a încolțit în minte imediat ce-am ajuns acasă de la şcoală şi aşa s-a născut capitolul. :))) 

Ăsta este ultimul capitol şi o să mai fie Epilogul + Mulțumirile!!! 

Sper că v-a plăcut, vă aștept părerile, oameni faini! 

Capitol NEEDITAT!

Vă iubesc!!! ❤❤❤❤❤