Iubirea nu dispare ✔

Partea 2

 
 
Mi-am șters lacrima, ce-mi alunecase pe obraz de cum am văzut judecătorul ieșind din sală și m-am prăbușit pe scaun. Avocatul mi-a sărit în ajutor panicat, însă am ridicat mâna în sus, asigurându-l că eram bine și-am privit spre Rohan. Rămăsese privind în gol la ușa ce se închisese în urma judecătorului și acum chiar mi-aș dori să știu ce gândește.

Uitasem ce înseamnă să-l privesc pe furiș, doar pentru a-l vedea cum se strâmbă. Uitasem ce înseamnă acasă, de când plecase. Uitasem ce înseamnă siguranță. Uitasem tot. Alte rânduri de lacrimi și-au făcut loc printre gene, scăldându-mi obrajii palizi. Mi-am privit cicatricea de pe încheietura stângă, și-am mângâiat-o cu inima strânsă. Doar cu atât mă alesesem din vacanță. Cu cicatrici și răni, care vor sângera veșnic. Mi-am ridicat privirea iară spre el, și m-am blocat.
 
Mă privea.
 
Avea aceeași privire chinuită ca și atunci când m-a văzut pe patul de spital. Ceva se întâmplase în secunda în care ochii săi s-au plimbat pe corpul meu plin de vânătăi. Văzusem schimbarea din comportametul lui. Se clătinase pe picioare, de parcă era gata să cadă lat, apoi toată culoarea din obraji îi dispăruse. 
 
Şi atunci începuse totul. 
 
Îmi sunase părinții doar cât să le zică unde sunt internată și de ce, iar după... După dispăruse. Dispăruse cu totul din viața mea, de parcă nici nu fusese vreodată prezent. Un singur plic îmi confirmase că nu-mi visasem întreaga căsnicie. Un singur plic îmi omorâse și ultima speranță. Dar acum... Acum soarta părea că vrea să se joace cu noi.
 
-Îmi pare rău, glasul Csillei mi-a vâjâit în urechi, și abia am putut să-mi ridic privirea spre ea.
 
-E în regulă, Illa! am asiguat-o, zâmbindu-i .
 
Un zâmbet mincinos ca și orice le spusese Rohan alor săi.
 
-P...Pot să te îmbrățișez? m-a întrebat pe un glas tremurând, clipind des.
 
Am încuviințat din cap, și s-a legănat scaunul cu mine când mi s-a aruncat în brațe. Întreg corpul mi s-a încălzit în fața senzației de dor ce m-a cuprins, și abia mi-am stăpânit hohotul de plâns. S-a desprins buimacă, încă trăgându-și nasul, și privindu-mă pentru ultima dată, trecu în fugă spre ieșire.
 
-Eliana, scumpo...
 
M-am ridicat de pe scaun, îmbrățișând persoana care mi-a fost și încă îmi este o a doua mamă. Părea surprinsă de faptul c-o îmbrățișam și nu pot decât să mă întreb ce le spusese Rohan de reacționau de parcă s-ar aștepta să le întorc spatele.
 
-Știți că mereu vă voi respecta, nu? Indiferent de ce se întâmplă între mine și fiul dumnevoastră, i-am șoptit pe un glas smiorcăit și știam că nu mai aveam mult până să izbucnesc în plâns.
 
-Știu, scumpo, a clătinat din cap, privindu-mă cu regret și abia dacă am apucat să-i spun la revedere când a trecut pe lângă mine asemeni fiicei sale.
 
Tatăl lui Rohan se mulțumi doar să-mi strângă umărul, transmițându-mi să fiu tare. Am dat din cap, că da, dar știam că n-aveam să fiu așa. Pe dinafară arătam câtuși de cât puternică, dar înăuntrul îmi era asemeni ruinelor. Am închis ochii, hipnotizată de parfumul său, inhalându-l subtil. Aveam nevoie de îmbrățișarea lui. Fără ea nu voi putea rezista șase luni în același apartament în care ne-am pecetluit iubirea, stiind că nu voi putea să-l ating. 
 
M-am întors brusc, înconjurându-i trunchiul cu brațele și l-am simțit împietrind. A înghițit în sec, rămânând la fel de încordat și mi-am simțit lacrimile fierbinți peste obraji. Și-a pus palmele peste umerii mei, în încercarea de a mă îndepărta și i-am strâns sacoul în pumni, refuzând să accept faptul că el pusese punct. Până și judecătorul refuză să creadă asta, pentru Dumnezeu!

Am așteptat. Și am așteptat. Dar junghiul din inimă mă obliga să mă îndepărtez cât încă mai pot sta pe propriile picioare. Am oftat, lăsându-mi palmele să-mi alunece peste sacoul său și l-am privit fix. 
 
Nimic. Asta am văzut în ochii lui. Ochii care înainte îi știam ca-n palmă, acum mi-erau străini. Nu-l cunoșteam pe acest Rohan inexpresiv și rece. Golul din stomac mi se adânci, provocându-mi alte rânduri de lacrimi. 
 
Maxilarul îi zvâcni.
 
M-am ridicat pe vârfuri și l-am sărutat. Un sărut scurt care-mi sfâșia inima.
 
-Ne vedem acasă, i-am șoptit în apropierea urechii, cu vocea frângându-mi-se spre final.
 
M-am întors și-am pășit țanțoșă cu obrajii încă pătați de lacrimi, fără a-mi întoarce privirea înapoi.
 
Oprește-mă! L-am rugat în gând, dar... Nimic. Rohan al meu ar fi făcut-o. M-ar fi oprit și ar fi început să plângă cot la cot cu mine. Ar fi început să se strâmbe, doar pentru a mă înveseli. Mi-ar mângâiat obrajii și m-ar privi lung, asigurându-mă că el va fi lângă mine mereu. Iar eu m-aș topi de emoție. M-aș cuibări la pieptul sau repetându-i  cât de mult îl iubesc, iar el m-ar îmbrățișa strâns.
 
(...)
 
M-am foit printre cearceafuri, frustrată, apoi am oftat. Prima noapte din cele șase luni care ni le acordase judecătorul pentru a ne salva căsnicia era aproape pe ducă, iar Rohan nu mai apăruse. Am oftat iară și zgomotul unei uși trântite făcu ecou în liniștea din cameră. Peste puțin timp fu deschisă și ușa dormitorului, iar parfumul lui Rohan fusese înlocuit de altul. Ieftin și de damă. Am expirat precaută și mi-am reținut lacrimile ce voiau să cadă.

*Partea a doua este gata. Sper că v-am surprins.
Aştept părerea voastră.

NEEDITAT!

Vă pupăcesc*