Iubirea nu dispare ✔

Partea 7

ELIANA

Trecuseră abia două săptămâni de când ne împăcaserăm, iar el era gata să strice tot.

-De ce am face asta? mă trezesc întrebând pentru a doua oară în acea seară și totodată ridicând ușor tonul.

Gestul lui Rohan nu scăpă de ochii mei ageri, iar încruntătura dintre sprâncene îmi transmise un fior rece pe șira spinării. Ochii-i goliți de orice sentiment mă determină să fac un pas în spate, teama strângându-mi inima. Nu-l mai văzusem nervos până atunci, iar asta mă determina să vreau să o rup la fugă. Ce naiba se întâmplă cu mine? Cu noi? Deși ne împăcasem, tocmai eram pe punctul de a distruge orice legătură se formase între noi pe parcursul acelor săptămâni.

-Iubito? vocea-i speriată mă luă pe nepregătite și abia acum conștientizez de mimica îngrozită ce probabil încă îmi era întipărită peste trăsături.

A oftat, apoi și-a trecut palmele peste față. Privirea i se intersectă din nou cu a mea, iar de data asta își întinse mâinile cât să mă cuprindă în brațe.

-Îmi pare rău, șoptește cu fruntea lipită de a mea și-i văd regretul din ochi.

Rămân tăcută, privindu-l și având grijă să-mi maschez orice fel de sentiment îmi trădează starea, arunc întrebarea ce mă chinuia de câteva zile încoace:

-Ce le-ai spus alor tăi când ne-am despărțit? șocul care-i traversează chipul îmi da de înțeles că nu se aștepta la asta și probabil că, crezuse că uitasem.

Își ferește privirea, iar în clipele de tăcere, care urmează îmi primesc și răspunsul.

-De asta nu vrei să petrecem Ziua Recunoștinței cu ei? mai mult afirm decât îl întreb și iară îmi primesc răspunsul de la liniștea ce ne înconjoară. Și cât ai de gând să fugi de ei? continui ceva mai indignată.

-Nu fug de ei, șoapta ce-mi răsună în timpane mă fac să i-au foc, iar stăpânirea care o mai aveam zboară pe fereastră.

-Ba sigur că asta faci! mă răstesc pentru prima data la el, șocându-l și dau din mâini în încercarea eșuată de a pune distanță între noi.

Brațele i se strâng mai bine peste talia mea, iar orice încercare de a ieși dintre ele mă seacă de energie.

-Iubito..., amuțesc subit când răsuflarea sa îmi mângâie obrazul stâng, iar orice protest aș fi avut în gând e de mult uitat.

Înghit în sec și-mi blestem corpul trădător, atunci când bătăile inimii mi se intensifică brusc. Buzele sale își croiesc drum spre ale mele, tachinându-mi pielea cu mici mușcături. Devin conștientă doar de prezența sa, pierzându-mă în ochii-i acum întunecați și rămân fără aer în sărutul lacom ce-mi astupă gură.

(...)

ROHAN

Deși evitasem în ultimul moment cearts, știam că nu aveam să scap. Gândul că o să petrecem Ziua Recunoștinței împreună cu familia mea și că ea ar putea să afle răspunsul la toate întrebările ce mi le adresase mă îngrozește la culme, iar teama că o voi pierde îmi strânge inima într-o menghină. Dacă înainte i-am putut da drumul fiindcă era nefericită, acum, mai mult că sigur, nu pot. Nu când știu și îi cunosc sentimentele pentru mine.

Strâng volanul frustrat și-mi duc privirea chinuită către chipul angelic ce mă fermecase de cum îl văzusem. Doarme, și o face atât de profund încât nu mă lasă inimă s-o trezesc. Parchez mașina în fața garajului, știind că tata este acasă și că a lui e înăuntru, apoi îngheț.

Ușă din mahon, care adăpostește haosul ce se va isca, reprezintă acum momentul decisiv și, deși aș vrea să fac cale întoarsă, cobor din mașină și cuprind corpul Elianei cu brațele. Nu tresare când închid portiera și asta îmi demonstrează faptul că somnul îi este chiar mai adânc decât crezusem. Zâmbesc înspre ea când o aud mormăind, iar acesta mi se lărgește când o simt împingându-se în mine. Abia apuc să ajung în fața ușii, iar aceasta se deschide, Csilla întâmpinându-mă zâmbitoare.

-Mama și tata sunt în spate, îmi zice pe un glas zglobiu, iar eu dau gânditor din cap.

-Știu că venim? o întreb în timp ce urc la etaj, privirea cutreierându-mi prin toate colțurile casei.

-Nu. Nu le-am spus, m-am gândit că va fi o surpriză plăcută, surâde emoționată.

Întru în vechiul meu dormitor, iar oftatul ce-mi scăpa printre buze când o depun pe Eliana pe pat îi atrage atenția Csillei.

-Încă n-au ajuns toți, poate ai noroc și au pierdut avionul, rostește serioasă, iar eu îmi mut privirea spre pătura ce-i învelea corpul soției mele.

-Știi și tu că nu-i așa, oftez iară și-i fac semn să ieșim.

Primul glas care-l aud de cum pășesc în curtea din spate este cel al lui Cyril, însă n-am timp să mă gândesc la ce caută el aici că sunt tras într-o îmbrățișare de urs. Recunosc brațele mamei și chicotesc ușor, deși mă așteptam să n-o facă. Motivul pentru care divorțăm fiind principala cauză pentru pesimismul meu.

-Unde-i Eliana? întreabă departandu-se cât să mă vadă la față, iar lacrimile ce stau să-i cadă mă fac să mă simt și mai vinovat.

-E sus, doarme, spun zâmbind, iar ea aprobă din cap.

-Foarte bine, las-o să doarmă.

Sunt tras într-o îmbrățișare și de către tata, iar mai apoi îmi permit să salut și restul familiei. Îmi înclin capul în direcția lui Cyril, iar acesta îmi răspunde ridicând sticla de bere în sus. Privirea mi se fixează pe Case și Cai, care se împing unul pe altul pentru a ajunge la mine. Deși au saptisprezece ani, tot copii au rămas. Le cifulesc amuzat părul, iar râsul lui Isabel îi face pe cei doi să zâmbească larg și să uite de freza ce le-o fost stricată. Aceasta înaintează timidă, roșeața din obraji apărându-i subit.

-Treci încoace, rostesc amuzat de timiditatea ce nu-și are rostul.

-Mi-a fost dor de tine, vere! îmi zâmbește larg, iar gemenii o trag lângă ei.

-Și de noi nu ți-a fost? o întreabă amândoi la unison, iar fata izbucnește în râs.

-Dor? De voi? Nici pomeneală, mai degrabă mi-a fost milă de bietul antrenor când a decis să vă înscrie la cursul ăla de baschet și s-a ales cu voi pe cap.

-Insensibilă mică, încep amândoi să o gâdile iar râsul Isabelei răsună în toată curtea.

-Case! Cai! strigătele doamnei Linda îi opresc pe băieți din ceea ce făceau, iar rânjetul fetei le da de înțeles băieților c-au încurcat-o.

-Ai rămas la fel de șmecheră, replic amuzat, apoi mă îndrept spre locul unde se pregătește mâncarea.

-Ai văzut ce mari s-au făcut năzdrăvănii? mă întreabă mama, în timp ce-și verifica curcanul, iar eu dau mâna cu Spencer - tatăl lui Cyril - și Brad - tatăl Isabelei si al gemenilor. Linda se mulțumește doar să mă strângă drăgăstos în brațe.

-Mda. S-au făcut mari, dar tot puși pe soții sunt. Ăla nu trebuia să fie deja făcut?

-Ba da, dar cum ceilalți întârzie, am zis că nu moare nimeni dacă-l afum acum.

-Adevărat.

-Măcar acum s-au făcut mari și nu mai trebui să fug după ei, oftează Linda, iar Brad o privește amuzat.

(...)

Pe la cinci după-amiaza eram toți strânși la masă și înarmați cu furculițe și cuțite, gata să-i facem felul curcanului.

-Nu încă, dragilor! intervine mamă amuzată. Dyan va ajunge dintr-o clipă în alta.

Oh, Doamne!

Corpul mi se tensionează brusc, iar dinaintea ochiilor îmi apar ultimile amintiri de la Ziua Recunoștinței de anul trecut. Cu siguranță nu mai am nicio scăpare. Eliana mă strânge blând de mână, și abia acum îmi dau seama că-mi țineam respirația. Expir ușor și-i dau un sărut fugitiv, delectându-mă apoi cu roșeața din obrajii acesteia.

-Bună, familie! chițăitul Dyanei îmi distrage atenția de la Eliana și apuc doar să-mi întorc privirea, iar Dyan se agăță de gâtul meu asemeni unei liane.

-Oh, Doamne! Han, dragă, mi-a fost dor de tine.

Până aici mi-a fost!

Bună, dragelor/dragilor! Sper să vă placă, deşi eu nu sunt atât de mulțumită de acest capitol. Vă rog să ma scuzați pentru absență, dar de aproape o săptămână am avut dureri de cap şi pastilele nu-şi faceau efectul. Iar când îmi trecuse în sfârşit, a aparut lipsa de inspirație. Am facut o gramadă de lucruri, dar nu mi-a venit nimic în minte. Până în dimineața asta când am văzut soare sus pe cer.

NEEDITAT!

Vă pup şi vă aştept părerile! 😘