*PERSPECTIVA LUI JUSTIN*
Am obosit sa o caut. Simt ca picioarele mele tremura din cauza alergatului . Trebuie sa fie aici undeva, mi-a zis ca o voi gasi aici si cand voi revenii, vie sau moarta, va fi aici. De doua ore padurea este a mea, nimeni si nimic nu e in jurul meu. Inspir aer adanc, incercand sa scap de respiratia puternica care imi sfasia plamanii si imi simteam inima bubuind in creier . M-am oprit pentru cateva secunde si m-am uitat in jur. Stiam ca nu e aici, dar nu aveam de gand sa incetez sa o caut. M-am silit sa-mi recapat rasuflarea, dupa care m-am pus pe picioare si am reinceput sa fug.Am cotit la stanga pe poteca batatorita, mirat eu insumi de propria alegere a traseului, ca si de faptul ca, pentru prima oara dupa atatea saptamani, ma simteam singur pe actiunile mele.
Am dat peste un om pe a carui fata se vedea ca e gata de lupta, pregatit sa invinga orice fiara ii iese in cale. Stiam ca ar trebui sa il ajut, dar nu eram in stare. In loc de asta, simteam cum frica imi prinde inima ca intr-un cleste , in timp ce vantul imi biciuia fata. Auzeam tropotul cailor in departare si zaream usile deschizandu-se, si tot mai multi cetateni,luandu-si pustile si toate celelalte arme pe care le puteau gasi. In timp ce galopam prin oras, am observat ceva ciudat. Doi ochii puternici si stralucitori care ma priveau din umbra, ramanand singur.
"Nu". Cuvantul m-a izbit cu atata putere de parca cineva mi l-ar fi soptit in ureche. "Nu merge spre el". Intr-un fel ma simteam pregatit sa il infrunt, chiar daca stiam ce e . Imi ridic pusca de pe spate, pregatit sa apas tragaciul.
Mi-am ridicat privirea spre cer.Luna nu era decat o fasie minuscula, iar norii acopereau orice urma de lumina a stelelor.
Eram pregatit sa o fac, simteam cum sangele imi pulseaza in vene, iar inima mi se strange din nou, dar inainte sa apas pe tragaci simt ca mai am nevoie de un rasuflu, moment in care acesta profita de ocazie si dispare. Brusc, simt cum mainile lui ma prind puternic din spate si imi zmuceste gatul.Ma simteam ciudat. Nu eram mort, chiar daca ar fi trebuit sa fiu.Acesta disparuse, iar eu am ramas lipit de pamantul alunecos de-atatea frunze.Nu puteam sa ma ridic, chiar daca era constient.Dar unde a disparut el daca stie ca nu ma omorat? De ce ar fi plecat lasandu-ma doar pe jumatate mort?
Am ramas intins cateva ore pe pamantul rece, atat de mult incat deja incepeam sa simt cum frigul imi patrunde oasele. Era o durere intensificata.Cand am deschis ochii, pe urma, stiam ca sunt mort.Insa moartea aceasta nu era ca cea din cosmarurile mele, cu un negru pretutindeni in jur. In loc de asa ceva, simteam pamantul aspru sub mine. Asa sa fi aratat iadul? Daca da, nu semana nici pe departe cu oririle si cu macelul noptii trecute. Era tacut, era pasnic.M-am impins, ridicandu-ma in sezut, minunandu-ma ca inca aveam un corp si surprins de durerea pe care o simteam in piept, pe care o simteam in fiecare celula a corpului meu .De parca nu mai aveam loc in mine insumi, de parca sufletul meu ar fi fost inlocuit. Dar cu toate astea...stiam ca eram eu.Amintirile, sentimentele toate erau ale mele. Brusc, amintirea lui Rosalie mi-a sarit in minte. Doamne! Rosalie ! Cat timp am ramas aici fara sa-mi dau seama? Nici imagina nu imi pot cate ar fi putut patii in acest timp. Inchid ochii si imi scutur capul la imaginea ei .Mana mi-a zburat la piept. Imi amintisem cum inima mea se oprise din bataie , inainte ca peste toate sa se asterne tacerea. Eram mort.
Dar trebuia sa o caut, trebuia sa stiu unde e . Ceva in adancul meu parca imi arata calea spre ea.Padurea miroasea a fum ,iar frunzele scrasneau sub talpile cizmelor uzate pe care le aveam in picioare.Cumva .simteam ca talpile abia daca-mi atingeau pamantul. Alergam mai repede , si tot mai repede, insa rasuflarea imi era aceasi .Simteam ca as putea sa alerg asa la nesfarsit , si as fi vrut sa fie asa.Am incercat sa nu ma mai gandesc la ea, am incercat sa-mi blochez amintirile care-mi tot veneau in minte. In locul lor, m-am concentrat asupra usurintei cu care atingeam pamantul ,in timp ce duceam cu iuteala un picior in fata celuilalt. Am remarcat ca pana si in intuneric ,puteam sa vad cum roua tremura pe putinele frunze ramase inca pe crengile copacilor.Puteam sa aud rasuflarea veveritelor, si a iepurilor in timp ce goneam prin padure.Peste tot, simteam miros de fier.
Simteam ca actiunile mele sunt controlate de cineva, ca nu puteam sa fac lucrurile cu propria vointa. Dar eu am ramas tot aici, dar simteam prezenta altcuiva in corpul meu.Atunci am realizat. Nu eram singur. Era el , inauntrul meu, ii simteam prezenta puternica. In momentul in care mi-am dat seama gandurile lui deveneau silentioase.Nu intelegeam de ce a facut asta, de ce ar avea nevoie de corpul meu. Singurul lucru pe care il stiam era ca ma duce la ea, si asta era tot ce conta pentru mine.
