The Challenge Destiny

Capitolul 22

După 3 săptămâni

Vanessa P. O. V

A mințit,  m-a mințit.  Acum sigur se tăvălește cu aia și e foarte fericit,  sigur a și uitat de mine.

Sunt aici de trei săptămâni și el nici nu a m-ai vorbit cu mine.  Când am încercat să-i trimit un gând,  ceva m-a oprit.

-Ce face  prințesa lui Alexander?  Regele nu a venit încă?  Îl credea-am mai inteligent,  dar se pare că nimic nu este cea ce pare.

-Ce mai vrei de la mine?

-Ohh...  De abia acum începe infernul tău.  Spune și mă trage de păr,  târându-mă pe jos până într-o cameră cu aparate de tortură.

Mă leagă de un un stâlp și dintr-o dată  o lovitură usturătoare mă face să urlu de durere.

Usturimea de pe spate mă face să plâng.  După prima lovitură restul 10 sau poate au fost 20 nu le-am m-ai simțit.  Transpirația îmi face urmele care sângeriază să mă usture.

Renunță la bici și vine spre mine. Mă dezleagă și după mă leagă din nou,  doar că de data aceasta de un scaun.  Îmi rupe bluza eu rămânând doar într-un sutien din dantelă neagră.

Aș vrea să știu ce are în cap,  dar nu am forța necesară nici măcar să-l privesc în ochii.

-Acum să ne ocupă și de partea aceasta.  Să vedem dacă o să te m-ai iubește Alexander după ce o să ieși de aici.

Și cu asta se îndreaptă spre o tavă unde se afla niște unelte.  Ia de acolo un cuțit mare și cred că cel mai sigur este foarte ascuțit.

Se apropie de mine și vârful  său imi atinge pielea vină de pe brațul drept,  tăind foarte puțin carnea.  Îndepărtează citițiul încă odată pe toată lungimea brațului pe rana anterioră mărind-o.

Îmi abțin cu greu lacrimile și îmi rețin toate urletele și țipetele  de durere.

-Acum să-i trimitem niște amintiri dragului tău Alexander.  Spune și îmi face poze.  Nu îmi mai simt corpul,  sângele se prelinge pe corpul meu rece.

Privesc podeaua în ceață,  pleoapele îmi sunt din ce în ce mai grele.

"Te urăsc. Alexander!

" Iubito?! "....

În urmă cu 3 săptămâni

-Dă-te jos de pe mine curvă penală.  Spun și încerc să o îndepărteaz de mine,  dar curva se prinde mai bine de mine și începe să plângă cu câte 10 rânduri de lacrimi și acelea sunt lacrimi de crocodil.

-Iubitule cum să mă nunești așa?   Tocmai pe mine,  care sunt mama viitorul tău copil?  Eu care îți voi oferi moștenitori?  Mă întreabă ea și se dă jos din brațele mele punându-și mâinile în jurul abdomenului mângâind încet și zâmbind fericită.

-Ce dracu îndrugi tu acolo?  O întreb nervos și sunt deja sătul de ea.  Cum au putut cei din familie să o suporte?  Cum a putut Demon să o suporte? Mi-e scârbă,  eu am făcut sex cu creatura asta. Trebuie să îmi dezinfectez corpul.

-Sunt însărcinată.  Și te asigur sigur că acest copil este al tău,  pentru că numai cu tine am facut-o.

Plec fără să mai zic ceva.  Oare chiar este însărcinată cu mine? Cum am putut face asta,  am trădat-o pe Vanessa.  Nu pot să mai vorbesc cu ea știind că eu cu Tiffany vom avea un copil.

După 3 săptămâni

Alexander P. O. V

Te 3 săptămâni nu îi răspund,  nu pot să mai vorbesc cu ea.  Îmi e silă de mine,  îmi e silă că am atins-o.

Dar cel mai rău este că în toate aceste săptămâni nu am găsit-o.  Mă simt vinovat că din cauza acestui imperiment nu am putut să o găsesc.  Poftele și pretențile m-au distras și nu am mai avut timp să mă ocum cum aș fi vrut eu.

De familia mea nu mai vorbesc,  mă detestă toți.  Însă cel mai mult mama,  ea se uită mereu la mine cu o privire dezamăgită.  Și are tot dreptul să mă privească așa,  chiar și eu o fac.  În fiecare seară,  în  oglinzi.

"Te urăsc. Alexander!  "

"Iubito?! "

Mă urăște.  Chiar acum mi-a zis.  Și chiar are dreptate până și eu mă urăsc.

-Alex.  Îmi pare rău.  Spune Axel după ce intră ca o furtună în cameră cu o tabletă în mână.  De ce îi pare rău?  Sper doar să nu fie ceva rău despre micuța mea.

-Axel,  ce ai?

-Doar uită-te.

Îmi pune tableta în față și dă drumul unui filmuleț.

La început totul este normal însă după câteva minute în cameră intră un bărbat trecut de prima tinerețe.  Mana sa este înfiptă în părul micuței mele obligâbd-o să se târască.

O leagă de un stâlp și după începe să o biciuiască.  La primul contact cu biciul iubita mea urlă de durere,  dar după,  la cele 19  biciuri nu schițează niciun gest.

După ce se satură din a o biciui o dezleagă și o leagă din nou de un scaun.  Mă uit terifiat cum o taie pa mâna dreaptă.

Nu mă mai pot uita la așa ceva,  arunc tableta într-un perete aceasta făcându-se țăndări.

-Axel vreau ca până mâine să aflați unde este.  Nu mă interesează cum,  mâine o vreau acasă lngă mine.

-Și încă ceva? Îl opresc chiar înainte de a ieși pe ușă.

-Sigur.  Spune privindu-mă trist.

-Vreau ca parașuta de Tiffany să își ia zborul până diseară.

-Adică?

-Adică?!  Adică ești prost!  Până diseară vreau să o duci într-o țară foarte departe de aici și să pui pe cineva de încredere să aibă grijă de ea,  până se naște copilul și se va dovedi dacă este sau nu al meu.

-Și dacă nu va fi?

-Nu o să-i fac nimic.  Nu o să las un copil orfan,  dar îi voi da drumul.  Până atunci prioritatea mea este Vanessa.

Nu mai spune nimic,  doar pleacă din birou.  Dacă filmulețul ăla e adevărat înseamnă că Vanessa o să fie traumatizată și asta doar din vina mea.

Off,  iubire îmi pare atât de rău,  suflețel.