Confesiuni

*fara titlu*

"Nu e nimic, doar ca am pierdut timpul, am lăsat lucrurile sa se întâmple de la sine si oamenii sa plece pe usa din spate fara sa imi pese măcar. Si cu ce folos defapt? Vreau sa spun ca pana la urma, sa fii un bolovan care nu simte mare lucru, nu te face mai bun, ci mai degrabă te macină, iar la sfârșitul zilei nu te alegi cu nimic altceva inafara unei perne pline cu lacrimi. Nu devii mai puternic cand renunți la un om care a renunțat la tine, nici cand dai ceea ce oferi, e prea rău ca sa fie bine si asta nu o sa ii afecteze niciodata pe ei, ci pe tine. Am trecut de mult de stadiul in care imi părea rău ca am cunoscut un om, doar pentru ca a plecat fara urma de regret, pe drumul lui, dar încă se lasa cu gust amar, cand realizez ca de multe ori nu a fost doar vina lui, ci si vina mea. Am lăsat oamenii sa plece, cand tot ceea ce trebuia sa fac era sa ii iau de mâna si sa iert, dar am pus orgoliul, m-am pus pe mine mai presus de ei, crezând ca-mi fac bine, cand defapt imi făceam rău.
Asa ca nu e nimic, decat niște alegeri prost făcute, sau poate o loterie proasta a vieții, care pe moment te face sa crezi ca ai totul in mâini, ca fericirea ta depinde de tine, cand defapt e totul pe dos. Oricât de mult incerc sa ma mint, depind de oameni, de chipurile lor ciudate cand spun ceva greșit, cand se emoționează, cand sunt ei înșiși. As fi vrut sa înțeleg asta înainte, sa înțeleg ca un "Imi pare rău!" la momentul potrivit ar putea schimba totul, ca lucrurile nu se întâmpla de la sine, ca timpul nu vindeca răni si nu schimba sentimente, doar pentru ca vrei asta, doar pentru ca stai intr-un scaun de lemn si aștepți ca lucrurile sa se așeze la locul lor, fara sa ridici un deget măcar".