Confesiuni

Stii...

"Știi atunci când se duce totul dracului și nu mai știi ce e cu tine? Când simți că nu mai poți, când simți că vrei să mori, să lași totul. Să nu mai vezi pe nimeni și nimic, când vrei să arunci totul deoparte, când vrei să nu te mai doară. Când simți că depresia ia control asupra ta, când simți ca iți curge prin vene, cum iți inundă mintea cu gânduri necurate, când inima te doare. Când nimic nu-ți mai merge, când simți că ai nevoie de un psiholog. Când iți simți sângele curgând cald pe mână, după ce te-ai tăiat. Când simți că totul moare in jurul tău, că nu ai prieteni, că nu ai nimic pe lume, când simți că ți-e greața de tine, atunci când te uiți în oglindă și iți dai seama că arăți mai rău ca naiba, când iți dai seama că ești judecat pentru toate astea. Când speri că după rău va veni în sfârșit binele, totul devine mai rău. Când începi să minți, când te închizi in tine, când încă mai ai un gram de speranță. Apoi realizezi că speranța-i pentru fraieri. Brusc devii rece și nu mai lași binele să te mai atingă. Nu mai lași nimic să te atingă. Devii mai rece ca gheața. Lacrimile iți curg mereu și mereu, parcă nu se mai opresc. Dar lacrimile te mai țin în viață. În rest ești mort. Mort pe dinăuntru. Din nou realizezi că ești singur, te tai din nou, suferi mai rău. Depresia te înghite. Devii micul ei dejun, prânzul și cina. Gramul de speranță moare. Lacrimile curg mai tare. Realizezi că defapt binele nu vine la toți. Că te-a uitat la o gară îndepărtată. Pentru că te închizi în tine, lumea te judecă din nou. Ești mort pe dinăuntru. Aștepți să mori și în experior. Aștepți, aștepți, și aștepți din nou. Iți dai seama că ți-ai irosit viața așteptând sfârșitul ei. Ai pierdut totul. Ai pierdut un timp pe care nu îl vei mai vedea niciodată. Decizi să-ți termini tu suferința interioară. Poate un pistol, o frânghie, un pumnal, pastile... atâtea variante. Tragi la sorț una din ele, și s-a sfârșit.
Încerci , încerci din nou și din nou să nu suferi, râzi , zâmbești, te prefaci că totul iți merge bine. Te prefaci că ai încredere în oameni, te prefaci că totul e bine, că totul merge exact cum vrei tu. Toți par să creadă , nemaiuitându-se în ochii tăi, din care aproape curg lacrimi. Îți ascunzi suferința după un zâmbet. Devii din ce in ce mai bun la asta. Devii din ce in ce mai bun în a te preface că ești bine. Îți ascunzi suferința citind, invățând, ignorând pe cei din jurul tău.
Brusc simți nevoia unui prieten lângă tine. Dar nu e nimeni acolo care să înțeleagă ceea ce simți. Nu e nimeni acolo care măcar să încerce să te înțeleagă. Ești singur într-o mare de oameni, mort de-a binelea. Distrus. Dar micul gram de speranță și bucurie, acel gram pe care tu îl crezi mort, se lupta zilnic cu depresia. Dar e greu ca o armată mică să învingă ceea ce nici măcar tu nu poti. Din când în când te mai motivezi să nu plângi, să râzi, să fii bine, să ieși din depresie. Dar ești slab. Ești atât de slab încât te tai din nou. Iți vezi sângele curgând pe mana. "Eu nu sunt ceea ce mi se întâmplă , eu sunt ceea ce aleg să devin."
*textul nu îmi aparține, dar e ceea ce simt*"