DACĂ MÂINE N-AR MAI FI

CAPITOLUL UNU

NOIEMBRIE

Într-un oraș, la un capăt de țară, începuse să se înopteze. Scurgându-se de-a lungul unui râu repezit, faleza îngustă purta pe mândrele-i pavele, șiroaie de apă rece spre vale. Picături greoaie loveau violent până-n fereastra florăriei ce se adăpostea de vremea rea, stând rezemată de trunchiul gros al unui copac bătrân, pe-o muchie îngustă a malului înalt. Tobe și trâmbițe se auzeau din depărtare, pe fondul unor fulgere luminoase, ce trezeau umbrele din mica încăpere. Crizantemele s-au desprins din buchetul proaspăt desfăcut, lovindu-și cozile șui de pereții vazei înalte.

Împingând vaza greoaie cu piciorul, am început a căuta ceasul cu privirea, când mi-a sărit în ochi un soi de mișcare dincolo de ușa de la intrare. O umbră. Cu fiecare pas prindea contur şi devenea din ce în ce mai înaltă. Uşa s-a deschis şi mirosul de ploaie s-a năpustit înăuntru. Vântul și-a făcut cale numaidecât, răscolindu-mi florile cu mângâieri năvalnice. Geamurile ferestrelor au început să clănțăne și aerul să se răcească.

O pereche udă de bocanci au apărut în prag. O siluetă înaltă, zveltă, ce miroasea a mosc și privea pe sub cozorocul chipiului către mine, emanând masculinitate cu fiecare trăsătură. Înainte de a intra, și-a descoperit capul, scuturându-și umerii de câteva ori, apoi a pășit cu grijă înăuntru și a închis încet ușa în urma sa. Apa îi picura de peste tot, alunecând de-a lungul gecii groase până pe podeaua mea proaspăt spălată. Rezemată de tejghea, am strâns din buze privindu-i încălţămintea murdară, pe când el îşi rotea privirea prin încăpere, trecând de la o vază cu flori la alta, de la foliile pentru împachetat la panglici... până ce s-a oprit asupra mea. Dregându-şi vocea, mi-a urmărit privirea deloc subtilă, coborându-și atenția asupra încălţărilor sale.

—    Îmi cer scuze pentru asta, domnişoară, a spus şi vocea lui puternică m-a determinat să-mi ridic privirea. Afară plouă.

Aproape că am râs.

—    Da. Plouă.

El m-a aprobat cu o mişcare a capului, aruncând o altă privire în jur. Florăria în sine, având forma unei cupole, a cărei pereți erau în fapt doar niște ferestre înalte fixate în rame de lemn unite într-un acoperiș din sticlă, reprezenta un spațiu destul de îngust. Aceasta era capabilă să ascundă de ploaie cel mult trei persoane printre vazele ticsite de diferite soiuri de flori. Iar eu eram una dintre acele trei persoane. Restul de 2 erau ascunse, mai mult ca sigur, în geaca lui. Ne despărțeau doar câțiva pași.

—    Ce-ar fi să-ţi scuturi puţin haina şi să arunci o privire mai de aproape? am întrebat văzându-l nehotărât.

Zis şi făcut. Şi-a trecut mâinile de două ori peste geaca umedă, împrăştiind stropi în jurul său şi s-a apropiat de tejghea. Pentru câteva secunde s-a aşternut liniştea. Doar sunetul respiraţiei lui precipitate, îi făcea simţită prezenţa în încăpere. Am luat un şervet şi l-am aruncat peste balta de apă de pe podea. A urmat întrebarea lui:

—    Care este floarea ta preferată?

—    Poftim?

—    Scuză-mi modul de adresare, nu doream să par nepoliticos, însă nu îndrăznesc să folosesc un alt mod de a mă adresa, având în vedere chipul atât de tânăr care-mi este înfățișat și zâmbetul atât de baljin pe care-l afișezi.  Mi s-ar părea, în percepția mea, jignitor și mult prea protocolar.

—    Într-adevăr. Doar e vorba despre flori și nu despre tratate de război.

Aruncându-mi o privire cu coada ochiului, colțurile din jurul ochilor i s-au încrețit, însă zâmbetul a întârziat în a-i răsări pe buze.

—    Revenind, s-a întors el spre mine. Care este floarea ta preferată?

Ridicând șervetul îmbibat cu apă de ploaie, mi-am simţit colţurile buzelor cum s-au ridicat, în mod inconştient, într-un zâmbet.

—    Trandafirul alb, a venit răspunsul meu.

—    Să fiu sincer, mă aşteptam să fie vorba de trandafir. Domnişoarele au aşa o... atracţie faţă de aceste flori. Dar permite-mi să întreb, de ce alb?

—    Trandafirul alb este simbolul suprem al purităţii şi a inocenţei. De asemenea, este întotdeauna subestimat pentru frumuseţea şi modestia sa.

Am dat să mai spun ceva, însă m-am oprit. Văzându-mi ezitarea, s-a rezemat cu spatele de tejghea şi cu mâinile în buzunare, pentru a-mi oferi întreaga atenție. Am ridicat din sprâncene, aruncând șervetul într-o găleată, pe când el mi-a făcut un semn scurt din cap, un fel de aprobare pentru a-i povesti. Sau așa am presupus eu.

—    O veche legendă persană povesteşte că trandafirul roşu nu există ca atare, de fapt. Ci că el a fost atât de alb şi strălucitor la originile sale încât o privighetoare s-a îndrăgostit de el. Din prea multă dragoste... privighetoarea l-a strâns aşa de tare la pieptul său, încât spinii i-au zgâriat trupul, iar sângele privighetorii rănite a pătat trandafirul și l-a transformat într-unul roşu.

—    Asta înseamnă că în tradiţiile timpurii, trandafirul alb era folosit drept un simbol de dragoste adevărată.

—    O asociaţie care a devenit mai târziu semnul distinctiv al trandafirului roşu.

Aruncându-mi o privire printre gene, a inspirat adânc aer în piept şi m-a rugat să-i împachetez o duzină.

—    Cunoşti semnificaţiile tuturor florilor?

M-am apropiat de locul în care stătea şi am ridicat pe tejghea o vază cu gât înalt, galben-pai, plină cu trandafiri albi. În timp ce eu am pregătit hârtia de împachetat, el şi-a ales trandafirii, înmânându-mi unul câte unul, umăr lângă umăr, într-un mod delicat. Cu fiecare floare, degetele noastre se atingeau.

—    Semnificațiile sunt cam tot ceea ce-mi atrage atenția în privința florilor.

Observându-i reacția ușor confuză, i-am înmânat cu grijă buchetul şi am dat vaza la o parte, încercând să-i distrag atenția de la cele spuse mai devreme. A avut intenţia să plătească şi fără să stau pe gânduri, am refuzat. El s-a încruntat.

—    Programul meu s-a încheiat acum o oră.

A dat să insiste, însă s-a răzgândit, evitând parcă o situație pe cât se poate de penibilă. Și-a îndesat portofelul înapoi în buzunar şi mi-a făcut semn să aştept o clipă. În timp ce el analiza cu de-amănuntul buchetul, mi-am permis să-i acord ceva mai multă atenție persoanei sale. Probabil mi-ar fi părut rău să pierd o asemenea ocazie, deoarece s-a dovedit că era un om cu adevărat frumos. Cu părul tuns scurt, în stil milităresc, cu obrajii bătuți de soare, cu sprâncenele groase, frumos conturate. Verdele kaki predomina, de la gât până la glezne, de unde porneau bocancii. Nu era primul militar care-mi intrase pe uşa florăriei, dar cu siguranţă, era cel mai frumos. L-am urmărit cu coada ochiului cum și-a strecurat două degete în buchet pentru a... extrage una dintre flori. Când floarea a ajuns în dreptul ochilor mei, aproape că mi s-a oprit respirația.

Atunci, am înțeles de ce alesese să-i fie împachetată o duzină. E de recunoscut faptul că acest lucru mă nedumerise inițial, căci florile nu se oferă niciodată pereche, dar despre care nu am ales să fac vreo observație. Înghiţind în sec, am luat trandafirul dintre degetele sale. Poate a fost o reacţie uşor exagerată, dar gestul lui aproape că mă înecase în emoţii.

—    Mulţumesc.

Mângâind petalele fine ale florii, i-am căutat privirea şi... ce am găsit, a fost mai mult decât căutasem. O sclipire. Deşi nu schiţa nimic, ochii îi zâmbeau.

—    Nu aş fi crezut vreodată că o florăreasă poate fi impresionată cu o floare, au fost ultimele sale vorbe înainte să dispară. 

Am văzut uşa închizându-se în urma sa şi umbra lui fiind înghițită cu totul de întuneric. După plecarea sa, afară a început furtuna.