Zehel

Sunt singur, atât de singur în gândurile negre și totuși pustii și ele fără vreo fărâmă de strălucire sau speranță. Gândesc mereu în gol ca într-un moment de perpetuare continua a durerilor interioare care te sting încetul cu încetul. Dar o sa îmi revin, asa ar trebui de dragul celor pe care ii iubesc măcar sa fac un sacrificiu, dar eu nu sunt genul care spune cum se simte și ce sentimente are. Of... Asa ciudat totul e asa ciudat.
E februarie, afara este încă zăpadă, într-una din aceste zile merg la cimitir, locul unde ma simt în siguranță pe piatra mormântului unde se odihnește bunicul meu, îmi aprind ca de obicei o țigară și ma bufnește planul din senin. Privesc printre lacrimi și șuvițele de par din ochi în jur, era ceva, puteam sa jur ca era ceva. Pe zăpadă apăreau din senin urmele unor pași care se îndreptau spre mine, m-am panicat pentru câteva secunde. Dar e normal doar ce mi-am invitat bunicul la o țigară, țigară pe care am aprins-o în loc de lumânare pentru el. După un timp ma plictisesc la cimitir, vreau sa merg.. Dar unde? Ies de acolo și mergând pe strada dau de cel mai bun amic, îl cheamă Devon, e de aceeași vârstă cu mine, cu un stil asemănător cu al meu, oamenii jură ca suntem frați dar e doar bun amic probabil cel mai bun.

Zehel: - Hey Devon! Ce faci?

Devon: - Hey Zehel, tocmai ce am ieșit și eu din casa și vreau sa ma plimb pe undeva, părinții ma înnebunesc! (...)

Zehel: - Off, te-ai certat din nou cu ei?

Devon: - Ca de fiecare data se iau de mine, ma critica, niciodată nu înțeleg ceea ce simt...

Zehel: - Știu ce zici, se mai întâmplă și la mine uneori...

Și asa am pornit eu și bunul meu prieten Devon la o plimbare prin pădure foarte lungă și relaxantă. După aproximativ o ora de mers ne oprim într-un luminiș, ne așezăm pe o rădăcină de pom și aprindem amândoi cate o țigară. Apoi începem sa povestim despre scene din America Horror Story, serialul nostru favorit.

Devon: - Îmi este deja frig!

Zehel: - Vrei sa ne întoarcem?

Devon: - Da, as vrea, dar am o mica problema... [un oftat, ca și cum ceva l-ar apăsa, dar totuși pare ca e reținut]

Zehel: - Ști ca îmi poți spune orice nu?

Devon: - Da știu, și îți mulțumesc pentru susținere dar nu cred ca îți pot cere asa ceva...

Zehel: - Haide...

Devon: - Pai am spus ca m-am certat cu părinții și nu pot merge acasă.. Uhm... Pot sta la tine peste noapte?

Zehel: - Sigur ca poți, deci asta era problema?

Devon: - Cam da... [ cu o față senină care îmi zâmbea]

Zehel: - Haide, poți lua greaca mea pana acasă mie îmi este oricum prea cald!

Devon: - Mulțumesc frate!

Și asa am pornit din nou din loc spre domiciliul meu.

Cu același gând cu aceleași visuri cu aceeași înfățișare, poate ca frații poate mai mult, da, e mai mult decât un frate, este umărul care ma susține la greu, cel ce împarte cu mine durerea. Și totuși, mai e ceva ce împărțim, experientele de satanist-wiccan. El satanist, eu wiccan, el răul eu binele, ne completam ca apa și focul, mereu avem nevoie unul de celalalt.

Ajunși acasă normal, ne lăsăm încălțămintea la intrare ne dam hainele jos și aprindem laptopul.

Devon: - Deci altă noapte alba nu?

Zehel: - Corect, hmmm mai aveam pe aici un pai cu ceva bun, clar o sa fie seara perfectă, o sa uitam de probleme. [timp în care caut ceva muzica prin laptop]