Pe cont propriu [Volumul II]

Capitolul 2-Amintiri și polițiști

     Nu mi-aș fi imaginat niciodată că așa va fi. Mereu am crezut că sunt o fată normală, cu o viață normală, care trăiește într-un loc normal, înconjurată de oameni normali. Aparent, totul s-a dovedit a fi o mare iluzie.

     De când eram mică, mereu mi-am dorit să am parte de aventură, de acțiune în viața mea. Am fost dintotdeauna o fire energică și curajoasă, iar pericolul făcea parte din mine. Dar niciodată nu mi-aș fi închipuit că voi ajunge să fug de poliție, implicând, cu timpul, și pe altcineva în asta, și că va trebui să mă ascund tot restul vieții. Însă, poate că nu va fi așa.

     — Am ajuns.

     Îmi întorc capul spre Brian, care îmi zâmbește în timp ce își dă centură jos. A fost de acord să facem o mică oprire la casa mea, locul unde am copilărit de una singură și am învățat tot ce știu până acum.

     Îi zâmbesc și eu, apoi coborâm amândoi din mașină, în răcoarea zilei de iarnă. Ne uităm în stânga și în dreapta să vedem dacă poliția nu ne-a urmărit până aici, însă nimic nu pare suspect. Hotărâm, totuși, să parcăm mașina lângă un copac, pentru siguranță.

     De cum intru în curte, ochii mi se umezesc. Nu pot să cred că trebuie să abandonez locul ăsta. Desigur, am trecut prin o mulțime de momente de singurătate, o groază de clipe triste și plictisitoare, dar mereu îmi va fi dor de casă.

     În curte, iarba este acoperită de un strat alb de zăpadă, dar încă se deosebește cărarea îngustă de gazon. Arunc o privire spre garajul închis cu lacăt și zâmbesc trist, gândindu-mă la sfoara pe care a legat-o tata de tavan și de restul amintirilor de acolo. Înăuntrul casei e frig, dar se simte încă mirosul de scorțișoară care întotdeauna a fost specific casei mele. Privesc în jur, emoționată.

     Îmi pare rău că trebuie să plec, dar așa au decurs lucrurile, așa "mi-a fost scris". Nu prea cred în lucrurile de genul acesta, dar aici cred că se aplică. Pur și simplu încăpățânarea și orgoliul meu m-au adus aici. Trebuie să îmi accept soarta.

     La etaj, în camera mea, totul arată ca înainte. Patul făcut, biroul uriaș, fereastra mare pe pervazul căreia priveam stelele, gândindu-mă la viața mea, toate îmi amintesc de vremurile trecute, de dinainte să îl cunosc pe Brian, înainte să am parte de toate complicațiile astea. Eram o fată simplă, care visa la note mari și la nemurirea sufletului. Băieți? Nu îmi era gândul la ei, pur și simplu nu eram pregătită să fac parte dintr-o relație. Bârfe și zile de shopping cu prietenele? Nici gând. Care prietene? Singurii care mi-au rămas alături au fost Scott și Hunter, doi băieți. Tot ce mai pot spune este că în niciun caz nu am trăit o viață normală, nu am fost o fată normală, chiar și înainte de tot tărăboiul ăsta.

     Simt două brațe puternice care mă îmbrățișează pe la spate, și abia acum realizez că plâng. Am fost atât de concentrată pe trecutul meu, încât nu am conștientizat că m-am oprit în pragul ușii, și că am început să plâng, privind în gol.

     Mă întorc pe călcâie, ca să îl pot cuprinde și eu în îmbrățișare, și rămânem așa ceva timp, eu plângând pe umărul lui, și el mângâindu-mi părul și spatele, încurajându-mă să mă calmez. Dar mi-e greu, mi-e greu să mă opresc când știu prin câte am trecut. Mi-e greu să mă calmez când știu că nimic nu va mai fi la fel de acum.

     — Aici trebuie să fie! Poliția!

     Sar ca arsă din brațele lui Brian, și îl privesc pe sub genele umede, speriată. Ne-au găsit! Încep să mă panichez, iar inima ajunge să îmi bată de o sută de ori mai repede. Nu, nu se poate termina totul așa!

     — Calmează-te! Hai pe fereastră, îmi spune el, luându-mă de mână.

     — Și mașina? Ce facem cu ea, cu bagajele noastre? întreb, făcând ochii mari.

     Se gândește o clipă, apoi ridică din umeri cu o expresie terifiată. Ne apropiem de fereastră și ne uităm amândoi la cele două mașini de poliție și cei șase sergenți îmbrăcați în costum albastru închis.

     — Nu-i nimic. Așteptăm să plece de lângă mașină și pornim, bine? spune Brian, privindu-mă în ochi.

     Încuviințez printr-o mișcare a capului. Ne ghemuim lângă fereastră, nevrând să ne vadă cineva, însă ne speriem de-a dreptul când auzim pași pe scări. Ei, și acum?