Mă apucă depresia. Mai am puțin şi îmi smulg tot părul din cap. Cel mai oribil moment al vieții mele s-a întâmplat chiar acum, în poate cel mai nepotrivit moment din toată viața mea ce a trecut şi urma să treacă. Au murit! Căştile mele au murit! Acum, în metrou, acum când ritmurile orientale se auzeau din ce in ce mai aproape si mai tare. Mă gândeam să le țin doar pentru a mai estompa din poluarea fonică. Începeam să regret din ce în ce mai mult că am ieșit la plimbare în acea zi. Părul îmi stătea intr-un mod abstract, tenişii mi se rupseseră exact când intram în mall, îmi vărsasem cafeaua fierbinte pe mine şi rămăsesem şi fără țigări, iar acum asta: manele şi căşti stricate. Splendid. Bine că eram destul de apoape de Clădire, scopul venirii mele în acel superb şi manelos oraş.
Am ajuns intr-un final, vătămată si deloc teafără. Am intrat pe poartă, sigură că nu mai avea ce să mi se întâmple şi ce să vezi? M-am împiedicat în drum drept de, cel mai probabil, aer şi am căzut la fel de grațios ca un cartof. Din acel impact catastrofal, telefonul meu s-a spart, genunchii păreau că sunt a unei credincioase care stă prea mult la rugăciune, iar palmele mele săngerau în ultimul hal. Ziua asta nu se putea înrăutății şi mai mult, dar uite că soarta avea chef de clişee aşa că, m-am trezit in fața ochilor cu arătarea care îşi ştergea o lacrimă, din pricina râsului cel mai probabil.
De ce? După ce că am căzut ca tipa aia din 50 Shades of Gray, dar mai brutal, mai trebuie să îl vad şi pe el că na! Norocul este de partea mea azi.
-Cum dracu' ai reuşit să cazi în halul ăsta? spune arătarea încă râzând (şi nu, nu a încercat să mă ridice si să mă ceară de nevastă ca în filme.Adică totuşi! Nici chiar aşa).
-Şi ce dacă am căzut? Poate am vrut să fac asta. Poate am vrut să vad dacă există furnici pe aici.
- Da măi! De ce nu m-am gândit la asta? Era clar că asta făceai! şi începe să râdă din nou ca un tont.
-Nu am chef de prostiile tale azi.
Şi mă ridic şi plec. Aveam de gând să rămân în cameră pentru tot restul zilei, chiar nu aveam chef şi de alte ghinioane.
-Dar acum de ce pleci?
-Pentru că vreau să merg în camera mea unde poate voi fi în siguranță.
-S-a întâmplat ceva ce trebuie să ştiu?
-Să ce? Tu trebuie să ştii dacă s-a întâmplat ceva?! Nu pisi! Tu nu "trebuie" să ştii nimic! Cine naiba te crezi?!
M-am întors şi am mers cât de repede am putut în camera mea, cred că a bolborosi ceva, dar puțin îmi pasă ce.
Tot restul zilei n-am facut altceva decât să mă plâng ca n-am căşti şi să încerc să-mi fac părul să stea decent.
