Viaţa Hannei

Plecarea...

Au trecut abia 3 zile de la plecarea lui Merry și deja mă simt singură. Când mă gândesc că Alina va pleca și ea în curând, mă întristez parcă și mai tare. Mai sunt 2 săptămâni până la vacanța de vară, care anul acesta va dura o veșnicie, neavând prietenele aproape.

Am decis cu Alina să petrecem timpul rămas împreună, mergând la filme, concerte și parcurile de distracții; unde ne facem poze și apoi i-le trimitem lui Merry pe e-mail, să vadă și ea cum ne petrecem timpul.

Merry ne povestește că se adaptează destul de greu, deoarece mentalitatea europenilor este diferită cu mult de a noastră; acolo oamenii nu sunt la fel de sociabili precum aici și în unele privințe sunt mult mai înapoiați. Pe de altă parte, aceștia sunt mult mai religioși și de multe ori cu mult mai mult bun simț față de noi, americanii. În concluzie sunt diferențe de cultură de la un continent la altul.

* * * * * *

-Alina, nu pot crede că a sosit și ziua plecării tale...

-Stai liniștită Hannah, mă voi întoarce repede, promit.

-Sper să fie așa.

-Așa va fi, nici nu îmi vei simții lipsa, trei luni trec imediat, vei vedea.

O ajut pe Alina să își urce bagajele în taxi, în timp ce facem un Live(Stream&Go)și pornim spre aeroport.

-Alina, a venit timpul să urci în avion. Îmi va fi tare dor de tine!

-Draga mea, vom vorbii zilnic, ba mai mult, vom face conferință toate trei.

-Să ai un zbor lin, vei avea ceva de mers.

-Stai liniștită, voi dormii buștean. -spuse ea râzând și arătându-mi dopurile de urechi și ochelarii pentru somn, primite cadou de la noi, special pentru drumurile dese pe care le face în Rusia.

Alina se îndreaptă către poarta de îmbarcare cu lacrimi în ochi, dar cu bucurie în suflet, că va ajunge la familia ei pe care nu a mai văzut-o de un an.

Nici nu îmi dau seama cum am ațipit, când deodată aud șoferul taxiului înjurând în spaniolă și mă trezesc brusc. Buimacă, îl întreb ce s-a întâmplat și el îmi răspunde că un alt șofer i-a tăiat calea și că nu înțelege unde se grăbea acesta, pentru că oricum toate drumurile sunt blocate. Sesizând că voi mai avea ceva de stat în trafic, mă uit la ceas și văd că a trecut o oră decând avionul Alinei a decolat, și îmi trece prin minte un gând, cum că mai bine plecam cu Alina în Rusia, decât să stau în traficul ăsta, deoarece aveam șanse să ajung mai repede.

(peste câteva ore...)

-"Ai ajuns bine? " -sms către Alina

-"Știi ceva de Alina? A ajuns bine? " -sms către Merry

-"Nu, nu știu nimic; și eu aștept un semn de la ea..." -răspunde Merry

(dimineața următoare...)

-"Alo!..." ,răspund unui număr necunoscut

-"Hannah, tu ești? " -se aude o femei vorbind într-o engleză stâlcită; ce mă duce cu gândul la felul în care vorbea Alina când a venit în L. A.

-"Da, eu sunt, cine sunteți? "

-"Bună draga mea, sunt mama Alinei, Irina Ruskya; te-am sunat să îți dau o veste teribilă...Alina a murit! "

-"Ce? " -spun eu, sărind instantaneu din pat

-"Știu draga mea că e îngrozitor ceea ce spun, dar ieri când o așteptam la poarta de sosire a avut loc un atentat în aeroport și din păcate se afla printre victime...a murit pe loc! "

-"Doamnă, glumiți? "

-"Oh, draga mea, cât aș da să glumesc..."

Îmi cade telefonul din mână și izbucnesc în lacrimi, neavând puterea să anunț pe nimeni... Mama mă găsește trântită la pământ, neștiind ce se întâmplă.

-Hannah, ce ai pățit? -spune mama speriată

-Alina, Alina!..

-Ce s-a întâmplat cu Alina?

-A fost un atentat ieri la Demodevo Moscow Airport, exact când avionul Alinei a aterizat.

-Oh, cred că părinții ei sunt distruși!

-Trebuie să o sun pe Merry!

-"Alo? Merry?..."

-"Da Hannah, ai aflat și tu?..."

-"Da!..." -urmând un moment de tăcere din care rezultă momentul în care izbucnim amândouă în plâns

* * * * *

Au trecut trei săptămâni de la moartea Alinei, timp în care eu și Merry nici nu am putut vorbii prea mult deoarece plânsul punea stăpânire pe noi. La școala noastră s-au depus zeci de coroane și lumânări în memoria ei; și părinții ei au venit să adune ultimele lucruri ale Alinei din America.

M-au rugat să găsesc câteva familii nevoiașe pentru a le putea dona lucrurile Alinei, deoarece ajutorarea familiilor nevoiașe era una dintre prioritățile Alinei.

Când mi-am luat rămas bun de la părinții ei, mi-au înmânat patinele ei și ultima poză cu noi 3, făcută la ultima noastră ieșire în parc. Ne-am despărțit plângând, făcându-ne promisiunea de a ne reîntâlnii de fiecare dată când vom avea ocazia.

Sperăm să va placă povestea noastră.Aşteptăm cu interes părerile voastre, urmate de idei pentru continuarea poveştii. Dacă se poate, va rugăm să ne lăsaţi câte un vot şi câte un comentariu!