-L-ai omorat?
-Nu, normal ca nu, nu sunt o criminala!
-La fel ca mine, asa-i?
Ma privea cu cei mai frumosi ochi, printre firele de par ce-i atarnau pe fata palida.
-Da! i-am raspuns fara tragere de inima, privindu-l fix in ochii albastri.
-Poti să taci odată! îmi şopteşte Adam, întorcându-si capul puţin spre mine.
-Eşti sigur că nu ştiu deja că suntem aici? întreabă Evan. Celălalt băiat a continuat să înainteze în tunelul lung din piatra, nespunând nimic.
Pe pereţii acestuia erau mici becuri, care nu reuşeau să lumineze mai mult de câţiva paşi. Tunelul avea forma unui semicerc, asemenea unui canal. Pe jos se simtea apa care îmi udase deja tenesii negri.
-E prea linişte! nimeni nu a spus nimic. -Unde suntem? am continuat să vorbesc.
-Suntem sub o fabrică abandonata, cred că ăsta e un fel de tunel de cărucioare, probabil aşa transportau gunoiul. Mi-a explicat Adam, prea concentrat la drum ca să mă privească. În felul asta am observat si eu şinele pe care erau puse cărucioarele.
-Sau poate cadavre. La auzul cuvintelor m-am intors spre satenul din spatele meu, care avea un zâmbet prostesc pe faţă şi se abtinea să nu rada. -Glumesc!
-Sper si eu! i-am spus, cu aceeaşi faţă panicată, strângând pistolul din mâna mea.
-Linişte! s-a întors Adam spre noi, cu o figură serioasă. -Am ajuns!
Tunelul inca mai continua, deşi noi ne-am oprit in faţa unor scări.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Am urcat încercând să păstrăm liniştea, până am ajuns la o uşa din lemn roşu.
Băieţii s-au aşezat pe ultima scara din piatră. Adam a scos un telefon şi i l-a dat în mâna lui Evan care era rezamat de peretele rece.
Telefonul îi lumina toată faţa. M-am asezat lângă Adam. -Ce vreţi să faceti? îi întreb încercând să vad ce face brunetul, care era atât de concentrat încât nici nu mă vedea.
-Nu te mai baga in mine! mi-a spus Adam. I-am aruncat o privire incruntata, nu îmi place cand nu îmi spune nimeni ce se întâmplă. -Evan, încerca să le blocheze camerele de supraveghere. Mi-a explicat el, când m-am depărtat suficient încât să-l las să respire.
-Am reuşit! s-a auzit vocea mândră a băiatului. I-a înapoiat telefonul lui Adam şi s-a ridicat rapid.
-Deci ei nu ne mai pot vedea? l-am întrebat pe Evan, ridicându-mă în picioare.
-Exact, dar trebuie să ne grăbim, când o să vada că s-au oprit camerele o să-si dea seama şi că ceva nu e în regulă.
Am deschis usa de lemn şi am intrat in încăperea uriaşă. Dupa aspectul ei, nu era greu să-ţi dai seama ca este o fabrică demult abandonata.
-Nu ţi se pare ciudat că nimeni nu este aici?
-Nu avem timp de asta, Adam! i-a taiat-o imediat Evan, care alerga spre scările din partea opusă a camerei.
