Broken Smile

You're not my mother!

Iar dimineata... Iar o zi ca oricare alta... Ma trezeste alarma, plec de acasa cu draci din cauza mamei, iar pe drum incerc sa nu o iau razna cand toata lumea se uita la mine fiindca port negru... Nu ii inteleg, asa cum nici ei nu ma inteleg pe mine de altfel...

Iar la scoala, iar aceeasi banca. Numai un singur lucru e diferit: Zambetul meu, cand il revad pe Jeff. Eram prieteni din ce in ce mai buni. Imi era mereu aproape. Cand plangeam, sigur era si el acolo sa ma sprijine.

Dupa ce orele s-au terminat, am fugit spre casa. Acolo, mama ma astepta cu o privire furioasa. Nici nu am intrat bine ca s-a napustit in fata mea:

-Parca ti-am spus sa nu mai stai cu acel baiat!

-Jeff e cel mai bun prieten al meu! Nu imi poti interzice sa stau cu el!

-Nu iti este prieten! Tu nu ai vazut cum arata?

-Cum poti spune asa ceva?

-Am stiut mereu ca vei fi o dezamagire. Te scap putin din ochi si incepi sa umbli cu toti golanii de pe strazile astea! Du-te in camera ta!

Am inceput sa-mi dau seama de ce tata se despartise de ea...

Am fugit in camera cu lacrimi in ochi. Nu o mai suportam! Voaim sa scap odata.

Am incuiat usa camerei mele si mi-am luat repede telefonul.

-Alo, Jeff?

-Da, Emily? Ce s-a intamplat, de ce plangi?!

-Mama a luat-o iar razna! Nu mai pot sta aici, m-am incuiat in camera. Ce ma fac?

-Asteapta putin...

Atunci bipul lung ce reprezenta moartea sperantei mele s-a auzit... Imi inchisese.. Ma gandeam ca poate are de facut ceva mai important ca mine.

Am simtit cu siroaie de lacrimi calde curgeau pe obrajii mei reci. M-am asezat in pat usor. Atunci, am auzit niste batai dese in geam. L-am deschis si nu mi-a venit sa cred. Jeff se catarase pana la fereastra mea, de la etajul I. Lacrimile mele s-au transformat in lacrimi de fericire. Atunci pur si simplu nu-mi venea sa cred ca aveam un prieten ca el. In scurt timp, mi-am dat seama ca mama il prinsese in vizor. Batea cu putere in usa mea si striga sa deschid. Desi imi era frica de ce se putea intampla, am primit o privire incurajatoare de la Jeff si am iesit pe geam. Cu ajutorul lui, am ajuns pe pamant.

Mama deja deschisese usa camerei mele cumva si acum statea la fereastra ucigandu-ma cu privirea.

-Ai sa te intorci tu! Sunt mama ta, ar trebui sa ma asculti!

-Nu esti mama mea!

Atat am spus pentru ca eu si Jeff am inceput sa fugim. Cand am fost siguri ca nu ne urmarise nimeni, m-am oprit in loc si am inceput sa plang.

-Nu ma mai pot intoarce acasa, ce ma fac?

-Vei veni la mine. Am doua dormitoare si destula mancare pentru amandoi.

Imi daduse atata speranta! In secunda urmatoare l-am prins intr-o imbratisare stransa. Imi ziceam ca de acum el e noua mea familie.

Am mers pana in cartierul unde locuia Jeff. Era intunecat si pustiu. Niste blocuri mari erau asezate una langa alta, foarte apropiate.

Ne-am oprit in fata unei cladiri foarte inalte si Jeff mi-a deschis usa scarii.
Etajul III, apartamentul 13...

Aceste cuvinte inca imi sunt intiparite in minte..

Spre surprinderea mea, casa lui era foarte curata si ingrijia. Albul si negrul dominau in fiecare camera. Transmiteau atata expresivitate, deja ma indragostisem de apartamentul ala.

-Iti place? ma intreba Jeff luandu-mi geaca si punand-o intr-un cuier de pe perete.

-La nebunie! i-am raspuns eu.

-Ma bucur. imi raspunsese el zambind.

M-a dus intr-un dormitor spatios tot in alb si negru. Era minunat.

-Asta e acum camera ta.

-Multumesc foarte mult! i-am spus eu imbratisandu-l.

-Poti sta la mine cat vrei tu, daca esti de acord poti ramane sa locuiesti aici. mi-a zis zambind cald.

Aproape ca plangeam de fericire. Pur si simplu ma uitam in jur pana cand Jeff a rupt firul tacerii:

-Mama ta la cat merge dimineata la serviciu?

-Cam cand plec si eu la scoala, la 6.

-Perfect, maine dimineata mergem sa iti iei hainele.

-Ok. Multumesc Jeff... pentru tot.

-Nu ai de ce sa-mi multumesti, as face orice pentru tine.

Mi-a prins mana intr-a lui iar eu i-am spus:

-Promite-mi ca imi vei sta alaturi pentru totdeauna...

-Promit. a zis el hotarat dupa care m-a imbratisat strans.