My Lucky Wish-Sub Stăpânirea Bestiei

Capitolul XX-Veștile și Rose.

-Sire... Ați auzit?

Privesc bulversat spre gardianul ce m-a întrerupt, realizând că nu am ascultat tot ce mi-a zis fiind prins în acea amintire... Nu îmi aminteam tot, nici nu știu de unde mi-au venit acele gânduri. Aripa de Est e goală. Cine ar merge acolo și... De ce?

-Sire...?

Îi mai arunc o privire gardianului, dar de această dată una impunătoare, de parcă încerc să îmi ascund neliniștea legată de acele amintiri.

-Spune, Ralf.

Îi ordon scurt și îmi pun mâinile la spate, lăsând să se vadă că par interesat, dar adevărul era mult mai complex. Eram interesat, dar în același timp mă străduiam să-mi dau seama ce e în neregulă sau ce s-a mai întâmplat în aripa de Est. Ceva e putred acolo, iar eu trebuie să aflu ce se petrece.

-Eu tocmai vă povesteam cele întâmplate, dar My lord, păreai pus pe gânduri adineauri. Doriți să repet?

-Ce întrebare e asta? Ah, nu Ralf. Mi-e bine, chiar dacă nu știu o iotă din ce ai povestit, mi-e bine!
Normal că vreau să îmi repeți tot ce ai zis, idiotule!

-Iertare, My lord. Vă ziceam că oricine ar fi pătruns în castel, e încă aici. Noi, gardienii, credem că e vorba de magie, fiindcă niciunul nu simțim o altă prezență... Singurul lucru e că, mereu când trecem pe holul principal avem senzația că cineva, de undeva ne privește. În plus, după cum bine am menționat... Am trimis gardieni și în aripa de Est, ar cam trebui să revină totuși cu veștile și...

-De ce ați mers în aripa de Est? Știți bine că nu e cel mai plăcut loc și că oricum nu a intrat nimeni acolo de câteva secole bune. Sunt curios ce va determinat.

Ochii gardianului păreau să se încețoșeze, iar bătăile inimii sale se puteau auzi de departe. Îl neliniștea până și pe el, dar știu sigur că motivul e unul întemeiat.

-Ralf, spune.

-Sire, patrulam în această dimineață în jurul castelului, ajungând și în dreptul aripii de Est. Mereu m-a fascinat acea parte prin aspectul ei foarte rustic și mereu mi-a dat niște fiori pe șira spinării când priveam la geamurile mari, acoperite de perdelele lungi de mătase. Până azi... Azi priveam ca de obicei la geamurile acelea mari, neputând să îmi închipui un astfel de scenariu ca cel ce a urmat.

Toate perdele au căzut brusc, lăsând la iveală o persoană îmbrăcată cu o pelerină neagră, pe cap având trasă gluga pelerinei, iar pe față avea un șal ce nu lăsa să îi poată fi văzute trăsăturile feței.

Priveam înmărmurit cum, ca de nicăieri, un joc de lumini pale pictau în decorul încăperii, culori pastelate care ușor se preschimbau în nuanțe din ce în ce mai închise. Brusc s-au oprit. Silueta a rămas nemișcată câteva momente, iar apoi am putut observa cum se îndrepta spre fereastra ce avea vedere la locul în care stăteam eu.
În momentul în care s-a oprit în fața geamului, am asistat la un gest sinistru și nedemn de o ființă normală. M-a privit fix, de parcă pe mine m-ar fi așteptat în tot acest timp ca spectator principal, iar apoi mi-a zâmbit în cel mai bolnav mod.
Am fugit să chem întăriri până nu reușea să scape, cei mai apropiați fiind gardienii de la temniță. Ajuns acolo, ambii erau întinși și străpunși de propriile lor săbii.

Am început apoi să fug pe coridoarele temniței în căutarea făptașului, dar unul dintre deținuți m-a oprit. Era unul dintre foștii trădători ce i-a eliberat pe vânători.
Mi-a zis să mă opresc, mi-a zis că oricine ar fi fost ucigașul era trimisul vrăjitoarei și că se apropia o zi care urma să dezlănțuie mari catastrofe, ca de exemplu deschiderea unui portal prin care puteau ieși fel de fel de creaturi mitice și totodată oricine ajunge dincolo de portal, poate rămâne blocat acolo. A mai zis și că... Acea ființă așteaptă un viitor copil din interiorul acestui castel. În clipa în care mi-a zis lucrurile acestea părea sub hipnoză.