Psychopath

1.La geam

Am prins guma de la capătul creionului între dinți,stresată,gândindu-mă la rezolvarea ultimului exercițiu la chimie.

Fir-ar să fie! Mai erau 5 minute din test,iar ultima parte a rămas necompletată.

Haide,Rebecca! Haide,la naiba!

Conștiința mă certa,încercând să mă facă să îmi aduc aminte afurisita de formulă pe care profesoara a explicat-o la oră. Îmi venea să îmi dau palme,trebuia să îmi amintesc!

Of,la naiba habar n-aveam.

-Știi la ultima? șoptesc eu lovind cu cotul.

-Ce dracu',Becca? Abia am reușit să dau de capăt primului! șoptește Louis stresat,iar eu îmi dau ochii peste cap.

-Idiotule,iar n-ai învățat? Trebuie să îți aduc eu de fiecare dată aminte câte note proaste ai la chimie?

A pufăit plictisit,iar eu mi-am întors privirea spre profesoara care privea nepăsătoare în foile ei,cu ochelarii pe nas,fiindu-mi frică să nu ne urmărească discuția,cu toate că eram cât puteam de silențioşi.

-Poftim! șoptesc eu,lovindu-l ușor cu piciorul,atrăgându-i atenția,îndreptând foaia discret spre el.

-Mersi. zise el încet începând să copieze al doilea exercițiu de la mine.

-Ai grijă să greșești la unele! Profa știe că ești un tombălău,ar fi ciudat să vadă o lucrare bună venită de la tine. îl atenționez eu.

-Nu sunt prost,Becca. Știu și eu asta.

Am oftat și m-am lăsat ușor pe spate,oftând.

Mai erau două minute,ugh!

Încercam din răsputeri să îmi aduc aminte nenorocita de formulă,dar pur și simplu nu aveam cum,orice încercare de a o face eșua în mod dramatic. Oricât aș încerca să-mi storc creierii,nu îmi pot aduce aminte.

Am tresărit aproape sărind de pe scaun când am auzit soneria ce anunța sfârșitul orei și mi-am scuturat capul în dezamăgire,știind că nu voi lua punctaj maxim.

-Creionul jos! aud vocea ascuțită a profesoarei. Toată lumea aduce foile le catedră!

M-am ridicat din bancă și am făcut pași temători până la catedră unde am lăsat foaia,profesoara văzându-mi fața tristă.

-Ce s-a întâmplat,Evans? Ai dat-o în bară? întreabă ea,iar eu îmi presar buzele într-o linie fină și dreaptă,afișând o expresie vinovată.

Ea știa că învăț din greu,chiar dacă urăsc această materie stupidă cu toată ființa mea,totuși mă străduiam să învăț,ceea ce mă face să apar bine în ochii profesoarei.

M-am indreptat spre ieșirea clasei,odată cu Louis care oftă ușurat că ora s-a terminat.

-Nu înțeleg la ce mă poate ajuta rahatul ăsta de chimie în viață. zise el bosumflat,iar eu strâmb din nas.

Louis mi-a observat starea și m-a înghiontit ușor,vrând să îmi capteze atenția,iar eu mi-am întors privirea supărată spre el.

-Ce ai? întreabă el,iar eu oftez.

-Nu am știut la ultimul. Probabil bunica va fi atât de dezamăgită de mine...sunt oribilă.

Mi-am lăsat capul în jos și mi-am mușcat buza stresată.

Nu voiam să o supăr. Nu merită așa ceva,ea este minunată.

Părinții mei mereu sunt plecați în străinătate cu nu știu ce afaceri. Asta spun mereu și se întorc în țară decât foarte,foarte rar,de obicei de Crăciun...dar nu chiar în fiecare an.
Și sincer,doare.
Deja m-am obișnuit cu situația,însă dorul de părinți este totuşi persistent și arde în sufletul meu ca o flacără.
Norocul meu că o am pe bunica. Sincer,cred totuși că faptul că m-am mutat cu ea fiindcă părinții au trebuit să plece și nu mă puteau lăsa singură a fost ceva benefic...mai ales pentru ea,fiindcă locuia singură aici in Chicago,de când bunicul a murit.
Acum,mă simt eu în primul rând mult mai bine știind că are companie.