Psychopath

4.Supunere

Rânjetul său strâmb mă înfiora mai mult decât ar fi trebuit și pentru câteva clipe am uitat cum se respiră.

L-am privit blocată și am înghițit cu greu nodul ce mi se formase în gât odată cu vorbele sale spuse pe tonul lui gros și răgușit,dar ferm. Cuvintele i-au ieșit pe gură cu o lejeritate imposibil de imaginat,de parcă ceea ce a spus era perfect normal. Însă nu era perfect normal,acesta este motivul pentru care am împietrit.

Din cauza asta nu le-am mai văzut pe Sue și Grace,de aceea nu au mai răspuns la telefon? Nu au mai dat niciun semn de viață,oare Harry să fie motivul? Ce ar fi putut să le facă? Ce au pățit?

Niciunul dintre noi nu spunea nimic. El doar stătea și mă privea,iar eu mă uitam la el absentă,adâncită în gândurile și îngrijorările mele. Ceva nu e bine.

-Cum adică să îmi salvez prietenele? întreb pe un glas micuț și speriat,iar el chicoti scurt.

-Iubito,credeam că informația asta îți este de ajuns.

-Harry, tu ai de a face cu dispariția lor,așa-i? întreb începând să respir rapid din cauza temerii.

-Credeam că te-ai prins deja. spuse simplu și chiar plictisit,făcându-mă să îmi încleștez nervoasă maxilarul în ciuda faptului că eram mai mult speriată.

-Ce le-ai făcut?! Unde sunt?! strig eu îngrijorată,iar el pufăi plictisit,dându-şi ochii peste cap.

-Sunt...sunt bine. Deocamdată. Dacă te porți frumos și îmi respecți regulile,nu vor păți nimic.

Mi-am mărit ochii șocată,simțind cum în stomac mi s-a format un gol,probabil fiind și acesta provocat din cauza fricii.

-Reguli?! Harry,ce dracului se întâmplă cu tine? strig exasperată,iar el ridică din sprâncene.

-Calmează-te,Rebecca. spuse la fel de plictisit.

-Cu Bruce ce s-a întâmplat? Cum adică nu mai e?

Întrebarea mea i-a adus un zâmbet larg pe buze,și pe cât de frumos era,pe atât de ciudat și sadic părea.

-Se joacă fotbal. În Iad.

-Ce?! țip terifiată,ducându-mi mâinile la gură,făcându-l să izbucnească într-un râs isteric,pe mine şocându-mă și mai mult faptul că râdea într-o asemenea situație.

-Ce i-ai făcut? Te rog nu-mi spune că...

-Că ce? întreabă zâmbind în colțul gurii.

-Te rog,nu-mi spune că i-ai făcut ceva rău. Că l-ai omorât. rostesc,simțind cum niște lacrimi își făcură loc în colțurile ochilor mei.

Mă privi atent preț de câteva secunde,apoi ridică din umeri și își reluă zâmbetul bolnav pe buze.

-OK,atunci. Nu îți spun.

Inima mi-a sărit din piept și am înghițit din nou în sec,privindu-l perplexă.

-I-ai...i-ai luat viața?

-Ai zis să nu-ți spun. zise el,iar eu scrâșnesc din dinți.

-L-ai omorât! Criminalule! Tu nu ești Harry! Du-te dracului,cum poți face așa ceva?! țip disperată,dând frâu liber lacrimilor să îmi năvălească pe obraji,așezându-mi mâinile pe pieptul lui,împingându-l cât mai departe de mine.

-De ce îți pasă așa tare? Era doar un băiețaș prost.

-De ce l-ai omorât? Tu n-ai inimă?! De ce ai făcut-o?! continui să strig în fața lui,iar expresia lui se transformă într-una dură și serioasă.