Plângeam în continuare cu gândul ca azi trupul tatălui meu intra în pământ.Si doare și faptul ca trebuie sa mă îmbrac în hainele de jale pe care speram sa nu le îmbrac cu gândul de doliu.Azi era și ziua mea,cea mai trista zi de naștere pe care am avut-o timp de 18 ani.
Mă îmbrac,fara a manca deoarece în ultimul timp nu prea mananc și mă simt slăbită.Parasesc casa indoliata,mă urc în masina și pornesc spre capela.
Acolo toată lumea în doliu aștepta "printesa" sa vina.M-am dat jos din mașină și deja am observat-o pe femeia care mi-a fost mama timp de 18 ani,acea mama care m-a lăsat sa mor în timp ce eram în coma.
-Ohh,draga mea,îmi pare așa rau,vino la mama.
-Nu ești mama mea,asta sa-ti intre bine în cap,știu ca nu înțelegi multe dar asta va tebui s-o înțelegi.
Nu a mai zis nimic și am intrat în capela.Nu am intrat bine și deja lacrimile își făceau apariția pe fata mea.Mi-am pierdut echilibrul și m-am prăbușit,am intrat în lumea viselor printre îngeri.Cred ca murisem,nu mai simte nimic, nici durere,nici fericire,nimic.Simteam doar brațe protectoare care mă salvau din mare.
-Trebuie sa respire,trebuie!
Eram în coma,încercăm să deschid ochii dar nu puteam,nu puteam sa îi deschid,sa îmi mișc mana,sa fac vreo mișcare, dar auzeam totul.Ma întreb ce face tata,dacă mă voi duce la el...
