Se pare că de la începutul anului copiii din clasa pe care am analizat-o au rupt în total 17 scaune. Fuseseră mutaţi în altă clasă unde erau scaune tapiţate, iar acum mai mult de jumătate sunt din lemn. Și, surpriză! Acum câteva zile, în clasa lor a sosit un profesor care le-a spus clar și răspicat că scaunele care se aflaseră în sală au fost cumpărate de părintele unei eleve din alt an. Asta nu a fost tot. Aparent, părintele cerea ca scaunele să fie mutate în clasa fetei lui, dar din nefericire 17 lipseau, din cauză că elevii "mai zburdalnici" le rupseseră. În concluzie, copiii sunt nevoiţi să plătească toate daunele și să se prezinte în două săptămâni cu 17 scaune tapiţate. Ca să vezi, că roata se mai și întoarce!
Am făcut-o. Chiar am făcut-o. M-am dus la ziar și le-am arătat studiul. Editorul a spus că este o idee revoluţionară și a fost mai mult decât încântat să creeze o rubrică specială numită Demascarea. Profesorul de psihologie se cam strâmbase când văzuse tema eseului meu, dar a citit până la capăt. Nota mea a fost doi, pentru sfidarea cadrelor didactice și calomnie. Nu pot să cred că profesorul poate fi atât de încuiat la minte!
