Am observat, continuându-mi cercetările, că laptele și cornul pe care copiii îl primesc, și pe care de fapt nimeni nu îl ia, s-a transformat în armă împotriva celor ce te supără. Astfel, laptele era aruncat dintr-un colţ în altul, câteodată chiar se juca fotbal cu el. Cine reușea să lovească mai mulţi colegi nevinovaţi în cap era cel mai bun, desigur.
Ce fel de joc crud mai este și ăsta? Ei chiar nu știu că în ţară sunt copii care mor de foame? Pentru că nu au nici măcar o bucăţică de pâine! Bănuiesc că pentru ei, era ceva obișnuit să primească de toate, încât sigur dacă le-ai fi zis că sunt unii de vârsta lor care nu au telefon, ar fi spus că îţi baţi joc de ei. Mai mulţi profesori le-au atras atenţia în legătură cu aruncatul laptelui, dar cui credeţi că i-a păsat? Asta este pură nesmţire.
Cu toate că profesorul meu, încuiat la minte, îmi dăduse o notă mică, publicasem în continuare la ziar, iar editorul spunea că "am priză la public". Speram să rup faţada ce se formase, să sparg globul de cristal perfect în care se învelise liceul nostru, ca să descopăr mizeria dinăuntru și să arăt lumii astfel că aparenţele înșeală.
Și totuși, a doua zi, directorul mi-a cerut să vin în biroul lui înainte să plec acasă.
