E.T.//Kim TaeHyung

My family

"-Imi pare rau,insa nu pot face rost de ele atat de repede. In schimb,motorul este reparat,are nevoie doar o noua piesa de schimb,sigur gasesc un inlocuitor."

Ma dau in spate,imi scot masca si o las in buzunarul pantalonilor scurti ce ii purtam. Nici nu am realizat ca sunt in pijamale,iar el este inca in acel halat.

"-TaeHyung, imi este foame, putem merge acasa?"

A încuviinţat si iesit din nava lasand usa in jos si privind-o lung timp.
Ma apropii de el si privesc spre reflexiile noastre difuze.
"-Imi este dor."
Privirea imi cade de chipul sau ce nu exprima niciodată o emotie aparte,ci simplul sentiment de nepăsare,insa acum daca dai importanta detaliilor cu usurintă observi tristeţea din ochii acestuia.
De parca intregul Univers se ascunde acolo.
El este o stea printre miliardele de stele din Galaxie. La fel ca si mine, la fel ca si restul oamenilor si celor din specia lui.

"-Stiu. De aceea trebuie sa ne grabim. Plus,nu stiu cat vei rezista printre noi."

Mergem agale pe poteci usor continuand discutia ce devenea din ce in ce mai serioasa. Chiar nu sunt creaturi fara gram de inteligenta,din potriva. Felul in care analizeaza lucrurile,ceea ce stie despre cosmos...ma face sa devin geloasă pe posibilitatea sa de a calatorii.
"-Terra este singura planeta populata,insa nu inteleg cum."

Il privesc in timp ce imi incrucisez bratele la piept,simtind un fior datorat vantului ce incepe sa se inteteasca.

"-Singura?Atunci tu de unde esti?Nu tot de pe o planeta?"

Zambeste scurt si priveste in jos mişcîndu-si capul dintr-o parte in alta.

"-Este o nava mult mai mare decat a mea. Daca ar veni pe Terra ar fi mai mare decat acest oras. Este casa mea,unde locuiesc cu fraţii si semenii mei."

Vorbeşte intr-un mod minunat despre ceea ce iubeşte,in vocea tremurânda simţindu-se sentiment. Pur sentiment.

"-Cum se face ca arati ca noi?"

Privirea sa cade pe a mea si apoi pe mainile sale.

"-Nu stiu,semanam."

Zambesc scurt si continui sa merg tacuta privind in jos,avand grija sa nu calc gresit.

"-Tu de ce nu locuiesti cu familia ta? Nu ai?Oamenii traiesc singuri?"

Inghit in sec la auzirea cuvintelor sale si tusesc teatral privind in partea opusa.

"-M-am mutat din orasul in care obisnuiam sa locuiesc pentru a studia aici. Familia mea nu este aici."

Imi prinde mana brusc in a lui iar eu imi ridic privirea. Raman blocata privindu-l.

"-Ai devenit trista cand vorbeai despre asta. Eu cu fratii mei ne luam de mana cand suntem tristi. "

Un zâmbet inocent si nevinovat imi scapara pe buze.
Cum se face ca aceste creaturi pot face lucruri pe care oamenii nu reusesc sa le faca?
Noi parca eram cei inteligenti in Univers, insa asta este o minciuna.
Nu doar ca el simte asa cum oamenii nu stiu,dar lui ii pasa de un suflet.
"-Pana cand voi pleca, voi fi familia ta."