E.T.//Kim TaeHyung

This is the end

Am privit in gol o perioadă, nu puteam procesa ceea ce mi-a spus oricat as incerca.
Ii strang mana cu putere si continui sa merg,el urmandu-ma.

"-Vom merge la o fabrica in seara asta. Stiu ca au aluminiu in spate de care nu au nevoie."

Soptesc si il privesc pe roscatul ce nu mai privea spre mine de mult, doar stransoarea devenea mai puternica.
Imi misc usor mana cand ajungem in fata fabricii.

"-Intrebarea este cum vom duce cantitatea mare de aluminiu in muntii." Spun dand târcoale si ajungând in spate unde era exact ceea ce cautam.

"-Lasa asta in seama mea."

Doar a atins aluminiul ca acela sa dispara ca prin magie .
Il privesc,iar stransoarea sa devine de zeci de ori mai puternica.

Brusc ma strange in brate doar ca sa simt o senzaţie cunoscuta.
Ah,la naiba,micro-particulele mele!

In urmatorul moment eram langa nava sa inconjurati de bucati de aluminiu.

De aici am inceput sa lucram impreuna,ca o echipa.

Eu lasam aluminiul sub invelisul navei al carui material imi este necunoscut,iar el isi folosea termo-viziunea pentru a stabiliza placile ce acopereau fisurile navei.

La final nu am facut decat sa acoperim nava si sa sudam invelisul cu aceeaşi metoda.

"-O sa avem nevoie doar de radium."

Soptesc iar el imi prinde mana in a sa din nou refuzând inca sa ma privească.

"-Am deja o rezerva intreaga in nava."

Spune dandu-mi drumul si scoţând un recipient de culoare neagra.
Ma dau in spate,ascunzandu-ma dupa un copac in timp ce el alimenta nava.

Se intoarce spre mine cu aceeasi privire de mai devreme iar eu ma apropii de el.

"-Am terminat reparatiile."

Spun incrucisandu-mi bretele la piept.

"-Pot pleca acasa acum."

Continua acesta privindu-ma si strangandu-mi mana mai tare decat a facut-o pana acum.

"-De ce imi strangi mana ? Trebuia sa fii fercit. Iti este dor de familie."

Zâmbesc si incerc din rasputeri sa nu dau drumul lacrimilor ce imi inneaca ochii.Nu pleca.

"-Tu ai fost familia mea aici."

Imi impletesc degetele cu ale sale si zâmbesc cu lacrimi in ochii privindu-l.

"-Asta aici inseamna ca imi esti drag. O sa imi lipsesti,Taehyung."

El doar ma priveste lasandu-si capul pe o parte .
Privirile ni se intersectează si nu se mai desprind una de cealaltă .

"-Yuki... oamenii pot renunta la ceea ce iubesc?"

Inghit in sec.

"-Daca este pentru bine lor,da. Dar va durea tare."

Suspin in timp ce lacrimile imi cad siroaie pe obrajii. Nu le pot controla.

"-Pe tine te va durea daca plec?"

Sopteste inca tinandu-mi mainile in ale sale.
Era un moment real ce nu l-am mai trait pana atunci.
Defapt,perioada ce am trait-o cu el a fost una reala, caci am simtit ca traiesc cu adevarat

"-Da,ma va durea al naibii de tare. Dar trebuie sa pleci. Locul asta iti face rau."

El zambeste in timp ce se apropie de mine.
Fruntea ii este lipita de a mea,ochii inca fixati pe ai mei.

"-Asta inseamna ca tu simti iubire pentru mine?"

Inima a inceput sa o ia la galop evitandu-i privirea.
Refuz sa raspund intrebarii sale si doar ma departez putin de el.

"-Nu ma respinge. Simt cum intregul Univers ma cheama,dar nu il pot asculta. Ceva bate aici,in pieptul meu si vrea sa stea doar cu tine,Yuki! Am nevoie sa raman..nu pot pleca. As deveni dependent de Terra,de tine. Am devenit deja."

Vorbele sale sunt cel mai minunat lucru ce l-am putut auzi.

Bratele mi se deschid si ma apropii de el, dorinţa de a-l imbratisa devenind din ce in ce mai mare.

Telefonul imi vibra din nou , iar el stergandu-si ochii imi spune sa raspund,lucru ce si fac.

"-Da,Trevis?"

Vocea imi era tremurânda si ascult ce are de spus.

"-La frabrica de la marginea orasului a avut loc furturi de metal cica si cei ce am facut-o disparut intr-o sfera de lumina cica. Au filmat camerele ,vino si tu, doamne. Ne indreptam spre padure. Cica sunt lumini noaptea de acolo. "

Raman blocata , nu pot sa spune nimic.

"-Yuki!Esti acolo?"

"-Da,da. Vin imediat."

Inchid apelul si il privesc pe roscat .

"-Am fost vazuti la fabrica, trebuie sa pleci. Vin spre noi."

Ii spun impingandu-l spre nava.

"-Nu pot pleca departe de tine."

"-Vei fi prins!"
Spun si imi las mana pe umarul sau cu lacrimi in ochii.

"-Plec,dar promite-mi ceva."

Zâmbesc si il privesc in timp ce se urca in nava.

"-Priveste stelele mereu...poate asa nu imi va fi dor de tine."

Lacrimile curc nebune pe obrajii privindu-l cum porneste nava.

"-Te iubesc,Taehyung "
Soptesc inainte ca nava sa se ridice usor in aer.
Nu m-a auzit, nici nu era nevoie.
A disparut rapid, nici nu stiu cand s-a inaintat spre cer.

"-Imi va lipsi extraterestul ce mi-a schimbat viata."
Soptesc mergand usor spre casa.
Se pare ca nu vor gasi nimic pe aici,se pare ca am ramas singura.