A DOUA ȘANSĂ

Prolog

        Încă de mici, ne dorim câte ceva; indiferent că e vorba de o jucărie, o slujbă, o viață minunată sau orice lucru tangibil, cu toții avem câte o dorință. Eu, mereu mi-am dorit una din păpușile acelea Barbie cu picioare flexibile. Am primit-o, de la cine nu m-aș fi așteptat, dar am primit-o. Mi-am dorit să devin, pe rând, una din următoarele: medic, polițistă și apoi profesoară de limba engleză. Asta nu am mai reușit. Nu pentru că nu aș fi fost demnă, ci pentru că am încetat să îmi mai doresc la un moment dat.

        Am crescut și am ajuns să îmi doresc viața aceea minunată despre care vă vorbeam. Și am primit-o și pe aceea. Până la un punct. Un soț minunat, atent, răbdător și înțelegător. Asta era viața mea din vis... Și cum orice vis e doar un vis și nimic mai mult, m-am trezit...

        Aveam nouăsprezece ani când prietenul meu din copilărie, iubitul meu din liceu și logodnicul meu de un an, m-a condus în fața lui Dumnezeu și mi-a jurat iubire. Eram doar niște copii, cu vise comune și credeam că vom călca doar pe covoare de flori. Că vom întâlni în drumul nostru doar lucruri bune și memorabile. Că nimic nu ne va putea doborî, că vom rămâne împreună și că ne vom iubi din ce în ce mai mult și mai intens.

        Pe parcursul anilor petrecuți, șapte la număr, am fost tot mai apropiați și ne-am iubit din ce în ce mai mult, așa cum sperasem. Ne-am susținut unul pe altul în clipe dificile și nu am permis să ne pierdem pe drum...

        Singurul meu partener la absolut orice: proiecte pentru școală, plimbări cu bicicleta, aventuri copilărești, excursii și petreceri. Singurul meu iubit mi-a devenit soț, poate prea devreme, ar spune unii. Acum, dacă mă gândesc mai bine, așa spun și eu. Prea devreme ne-am legat unul de celălalt și prea devreme am ajuns să ne rănim reciproc.

        Șapte ani minunați, petrecuți alături de bărbatul minunat care mă iubea și care îmi transforma orice vis în realitate, orice dorință în împlinire și orice gând în vorbă reală. Ani care m-au transformat în femeie, ani care și-au lăsat amprenta asupra mea, ani pe care nu i-am risipit în zadar, așa cum încerc să mă conving singură.

        Viața a fost dură cu noi în ultimul nostru an împreună. Ne hotărâserăm să avem un copil... Nu că până atunci nu ne doriserăm, dar nici nu am insistat. Spuneam mereu că întâi trebuie să creștem noi, să ne maturizăm, și abia apoi vom ști că putem aduce pe lume un suflet, care va deveni om.

        Când am aflat că sunt însărcinată, am considerat-o ziua cea mai fericită din viața mea. Și chiar era. Am plâns, am zbierat de fericire, am sunat toți cunoscuții, le-am împărtășit fericirea mea. Soțului meu încă nu îi venea să creadă. Stătea cu testul de sarcină în mână și nu-și putea reveni. Era fericit, îi puteam simți entuziasmul din spatele ochilor cu pupile dilatate, strigătele de bucurie din spatele vorbelor nerostite. Eram... împliniți. Iubirea noastră era completă.

        Într-o seară am simțit că ceva nu este în regulă cu mine. Dădeam vina pe pizza pe care o mâncasem la cina pe care am ținut-o pe canapea, urmărind niște episoade din seria mea favorită, „Ghost Whisperer". În momentul în care durerile și crampele nu și-au încetat atacul, Alex m-a dus la spital. După control, tot ce mi-a rămas întipărit în minte au fost cuvintele medicului care mă preluase: „Îmi pare rău, dar fătul s-a oprit din dezvoltare. Ați suferit un avort spontan."

        Aceste cuvinte mi-au răsunat în minte încă din acea noapte blestemată.

        Am fost sfătuiți să avem o întrevedere cu un medic specialist și Alex a acceptat. Deși îi simțeam durerea, el încerca să fie tare pentru amândoi. Medicul ne-a explicat că acest fenomen este foarte des întâlnit, femeile, în general, nici nu știu că sunt însărcinate atunci când suferă un avort spontan, majoritatea fiind întâlnite în primul trimestru al sarcinii. Ne mai explică și faptul că doar douăzeci și cinci la sută din sarcini ajung la termen.

        Strânsoarea mâinii lui Alex se intensifică pe clipă ce trece și îi observ sprijinul și grija pe care mi le oferă în mod necondiționat.

        Pe drumul spre casă, niciunul dintre noi nu rupe tăcerea care se lasă deasupra noastră ca un fum dens.

        — Ești bine, iubito? mă întreabă în clipa în care cobor din mașină.

        Vine către mine, știind că încă nu mă simt bine pentru a mă susține singură. Și dacă știe, de ce mă mai întreabă? Aprob din cap și mă reazem de umărul lui. Nu vreau să creadă că doar eu sunt îndreptățită să mă simt deplorabil, dar nu pot să îl sprijin și eu pe el. Nu mă simt în stare.

        Descuie ușa și intrăm în casă, iar primul lucru pe care îl fac este să mă duc la bucătărie. Scot sticla de whisky din bar, iau un pahar și îmi torn. Ridic paharul la buze și sorb tăria dintr-o singură înghițitură. Lichidul brun îmi alunecă pe gât și senzația pe care o am atunci când îmi ajunge în stomac este una de arsură, o arsură binevenită.

        Pun mâinile pe blatul din bucătărie și capul îmi atârnă între umeri. Lacrimile pe care le-am ținut captive în temnița din ochii mei se scurg acum libere, căzând într-o ploaie continuă în chiuveta deasupra căreia stau aplecată. Două mâini puternice se odihnesc pe umerii mei și eu tresar.

        — E în regulă, iubita mea. Dă-ți voie să jelești!

        Mă prinde de încheietura uneia din mâini și mă întoarce cu fața către el. Îmi ia cealaltă mână și mi-o sărută, apoi îi dă drumul și îmi ridică bărbia, ca să îl pot privi. Suav, îmi dezlipește părul de pe fața înlăcrimată și mi-l dă după ureche. Mă trage mai aproape și mă sărută pe frunte. Închid ochii și știu că acolo e singurul loc în care vreau să fiu, în brațele sale și la pieptul său.

        Mă trage ușor de mână către canapea și mă ține în poală ca pe un bebeluș. Plâng și ultimele lacrimi pe care le mai am și adorm în locul în care mă simt acasă.