A DOUA ȘANSĂ

Capitolul I

        „ — Mami, mami, uite-mă, sunt un delfin!

        Stau pe plajă, citind și nu pot să îmi ascund zâmbetul care mi se lărgește pe față când îmi văd fiul înotând. Îmi ridic ochelarii de soare și îi trimit bezele. Alex stă întins pe șezlong, vorbind la telefon cu sora lui mai mică și dându-i indicații despre cum se conduce o mașină cu cutie de viteze manuală și zâmbindu-mi dulce. Eu îi fac cu ochiul dulce și îmi cobor ochelarii de soare pe față și privesc cum fiul nostru se joacă liniștit pe nisip acum.

        Dintr-o dată, mi se pare că începe să se înnopteze. Îmi scot ochelarii și mă ridic de pe șezlong, pregătită să merg să iau copilul ca să plecăm înainte de a se porni ploaia.

        Îl prind de mână și încerc să îl ridic, dar el nu se clintește. Îl trag și mai tare, dar nimic. Picioarele îi sunt înfipte în nisip și nu se mișcă. Disperarea mă cuprinde și simt că nu mai pot să mă mișc nici eu. Alex vine către noi și tot ce știu e că mă trage după el, înainte ca un val imens să se ridice deasupra noastră.

        — Nuu, copilul, trebuie să îl salvez! zbier eu în timp ce Alex e deja lângă el și îl trage de ambele mâini cu toată forța pe care o are.

        Tot ce văd e valul uriaș care se apropie periculos de băieți și închid ochii strâns, urlându-mi durerea."

        Mă trezesc legănată în brațele atât de familiare ale lui Alex și șoaptele lui dulci îmi răcoresc pielea asudată.

        — Va fi bine, iubito. Nu a fost decât un vis urât.

        — A fost un vis urât... Nu, Alex, a fost un coșmar, un coșmar pe jumătate adevărat, Alex. Ne-am pierdut copilul. Nu am putut să îl salvez... Lacrimile încep din nou să curgă și printre suspine, șoptesc: Nu te-am putut salva nici pe tine, Alex, nu am putut. Iartă-mă!

        — Gata, iubito... A trecut. Sunt lângă tine...

        — Îmi vreau copilul înapoi, spun și vreau ca soțul meu să nu mă audă. Nu vreau să sufere și el din nou.

        Și așa a început declinul meu și distanțarea noastră. Eu mi-am găsit alinarea în băutură. Asta m-a condus la pierderea slujbei pe care o aveam ca și secretară la o firmă de asigurări.

        Terminasem facultatea și, după mai multe interviuri, am ajuns să lucrez exact în domeniul asigurărilor, ceea ce nu îmi plăcuse deloc. Până atunci. Nenumăratele mele zile în care am întârziat, mahmurelile și lipsa concentrării la serviciu m-au costat slujba cu care mă obișnuisem și care începuse să îmi placă din ce în ce mai mult.

        Alex a încercat de multe ori să mă convingă să urmez un program de „recuperare", dar în niciun caz nu am acceptat. Nu mă consideram dependentă. Eram doar mai liniștită după două pahare de tărie. Doar că nu mă puteam opri până nu terminam sticla. Deși nu aveam bani la dispoziție, făcusem o descoperire de card majoră, doar pentru a-mi alimenta creierul cu uitare. Pentru că asta era pentru mine. Fiecare pahar și fiecare înghițitură erau doar pași care mă conduceau mai aproape de uitare. Amorțeala îmi făcea bine. Mă simțeam „fericită". Chiar zâmbeam câteodată.

        Viața mea devenise o harababură totală. Mă trezeam mahmură și adormeam beată, leșinată sau cu capul în vasul de toaletă, golindu-mi stomacul suprasaturat de alcoolul care începuse să îmi curgă prin vene, înlocuind sângele.

        Nu mai știam de Alex, când pleca la serviciu, când se întorcea, ce mânca sau dacă mânca, când adormea și când avea timp să se ocupe și de mine. Pentru că nu de puține ori mă trezeam în cadă, cu el în spatele meu, spălându-mă și alintându-mă.