A DOUA ȘANSĂ

Capitolul II

        Privirea lui Alex mă fixează și pot să jur că nici măcar nu clipește. Tot ceea ce face este să scuture din cap încontinuu, parcă dorind să nu mă fi auzit deloc vorbind.

        — Alex... spun și întind mâna dreaptă pentru a o apuca pe a lui.

        Buchetul de flori pe care îl ținea zace acum pe podea și el e cuprins de o stare de șoc. Așa m-aș fi simțit și eu dacă el mi-ar fi spus că vrea să divorțăm. Știu că lucrul ăsta îmi va rupe inima în două, dar dacă îl iubesc, trebuie să îl eliberez. Trebuie să fie cineva pe lumea asta și pentru el. Cineva care nu îl va răni așa cum o fac eu.

        Încă îi simt atingerea pe piele, urmele pe care le-a lăsat în sufletul meu în seara trecută. Am știut de la început că va fi ultima oară când îl voi simți atât de aproape și, din dorința de a mi-l aminti ca fiind al meu, m-am dăruit lui din tot sufletul, acceptând tot ceea ce mi-a oferit în schimb.

        Tăcerea se lasă deasupra noastră și regret că din nou îl fac să sufere. El încă nu se mișcă, doar tremurul corpului său mă asigură că nu privesc o statuie. Încerc iarăși să vorbesc, dar cuvintele mi se opresc în gât de data aceasta. Înghit în sec și încerc să mă calmez. Ce mare ajutor mi-ar fi dat acum un pahar de tărie! Of, trebuie să încetez să mă mai gândesc la băutură, măcar pentru o clipă afurisită!

        — Uite ce e, Alex... în șoaptele mele simțindu-se înfrângerea. Eu... adică, noi... îngaim, dar sunt oprită de vocea lui care răsună asurzitor în micul spațiu în care ne aflăm.

        — Spune-mi, ce e?! Ce. Naiba. E? Cuvintele spuse rar, dar tare și cu forță încep să mă sperie.

        — Alex, haide să purtăm o discuție civilizată. Te rog! și când îmi aud vorbele de implorare, îmi simt lacrimile fierbinți cum pun stăpânire pe chipul meu.

        — Te ascult! spune, punându-și mâinile în șolduri. Zi-mi doar că nu am auzit bine ce ai zis mai devreme!

        — Ba da... ai auzit bine... Uite, nu vreau să crezi că nu te mai iubesc. Te rog, nu crede asta! plânsul meu devine din ce în ce mai dur și mai amar, fiind urmat de suspine.

        — Dar ce să cred când tu îmi spui că vrei divorțul? Ce dracului să cred, că nu îți mai place numele de după căsătorie? Asta să cred? spune, încercând să glumească, dar eșuează lamentabil.

        — Nu, dar... încerc să îl conving. Din cauză că te iubesc prea mult, trebuie să te las să îți trăiești viața pe care o meriți și pe care eu nu mă mai simt în stare să ți-o ofer.

        — Ce tot vorbești acolo? mă întrerupe brusc. Ai băut din nou?mă intreabă cu vocea ușor mai calmă și cu ochii mari de uimire.

        — Nu, nu am băut, dar tocmai asta e problema, că simt nevoia să o fac, recunosc eu. Alex, crede-mă că îmi e extraordinar de greu să îți cer asta, dar într-o zi, poate că îmi vei fi recunoscător că ți-am dat drumul. Nu vreau să te trag în jos după mine. Am probleme, Alex, sunt conștientă, și vreau să mă refac, să mă tratez.

        — Vei urma programul despre care îți vorbeam, va fi bine, spune, aplecându-se să îmi cuprindă fața cu mâinile sale, acum transpirate din pricina nervilor. Va fi bine, repetă.

        — Alex, te rog să mă crezi că nu îmi e deloc ușor să recunosc în fața ta că sunt o alcoolică nenorocită. Nu vreau să mă vezi pe parcursul recuperării, îi zic, suspinând. Da, voi merge la dezalcoolizare, dar nu vreau ca tu să îmi fii alături. Nu vreau să fii văzut și privit cu dispreț doar pentru că ești soțul uneia ca mine. Nu vreau ca tu să treci prin asta, nu ai de ce.