Demoni - Crimele din Kyos

Partea 1

***♡***

Imi uram viata.

Si spun asta pentru ca, cu cat ma indepartam mai mult de statie, cu atat realizam seriozitatea intamplarii.

Adica, faptul ca am fost atacata de un demon, aproape omorata si apoi salvata la timp de un barbat misterios cu un semn rosu pe fata, de care eram aproape sigura ca nu apartinea rasei Homo sapiens, dar si de faptul ca acum putea fii pe urmele mele.

Apoi, sa consideram faptul ca eram singura in compartimentul din tren, asa ca, paranoia era la ea acasa.

Cum auzeam vreun zgomot sau ceva, imi puneam mainile la ochi si ma ghemuiam pe bancuta.

In cele din urma, controlorul, care se tot plimba pe culoar, fapt ce i-a permis sa imi vada toate reactiile, si-a luat inima in dinti si a intrat in compartiment, facand ca paranoia mea sa ajunga la un alt nivel.

Sa va explic de ce spun asta.

Cand a intrat si m-a intrebat daca totul este bine si daca am nevoie de ajutor, m-am uitat atat de inspaimantata la el, incat l-am facut sa iasa in graba din compartimentul meu in urmatoarea secunda, dupa ce am tipat ca din gura de sarpe.

Dupa aceasta intamplare, controlul nu s-a mai plimbat pe culoar sau nu l-am mai vazut eu, cel putin.

Dupa 30 de minute, trenul ajunge in sfarsit in gara.

Noroc ca bunica nu statea prea departe de gara, si ca nu aveam mult de mers.

Dar, in seara asta era absurd de departe.

Si poate ca si evenimentul din gara m-a marcat destul de mult incat sa cred ca toti cei care treceau pe langa mine erau demoni deghizati in oameni.

Era deci, oficial.

Innebunisem...

Imi strang bagajul mai aproape de mine si cobor din tren.

Nu am putut sa nu observ ca nimeni altcineva nu a mai coborat.

Poate ca le era frica de mine?

Dupa ce i-am fact controlurului cred si eu.

Sper, doar, sa uitam cu totii.

Trenul a parasit statia, lasandu-ma singura din nou.

Insa, de data asta nu am mai irosit timpul, asa ca, am iesit in fuga, indreptandu-ma rapid spre casei bunicii, si oprindu-ma din mersul alert tocmai atunci cand am ajuns in fata casei.

Ma intorc si ma uit in spate, asigurandu-ma ca nu am fost urmarita de nimeni.

Cand realizez ca nu era nimeni in spatele meu, pe strada, expir usurata.

Apoi, ma intorc cu fata spre casa bunicii numai sa il vad pe el, chiar sub stalpul luminat de langa casa bunicii, stand sprijinit de gard si inspectandu-si foarte atent pistolul din mana dreapta.

De parca stia ca ma uit la el, isi ridica privirea si imi zambeste batjocoritor.

Se indreapta apoi spre mine.

Las bagajul jos si fac si eu acelasi lucru, indreptandu-ma spre el.

Dupa cativa pasi, ajungem unul in fata celuilalt.

El se uita la mine amuzat.

Eu aveam numai... nervi.

- Fa-ma sa inteleg! Esti tipul bun sau rau, nu de alta, dar nu imi dau seama de ce m-ai urmarit! Plus ca, vreau sa stiu daca trebuie tip si sa alerg in directia opusa sau trebuie sa iti multumesc pentru ca m-ai salvat. Asadar? il intreb eu.