Sunt un copil găsit.
Dar, până la opt ani, am crezut că, asemeni celorlalţi copii, am o mamă, căci, atunci când plângeam, o femeie mă strângea cu atâta drag în braţele ei, încât lacrimile mi se opreau imediat.
Niciodată nu m-am culcat fără ca această femeie să vină să mă sărute si, când vântul de decembrie lipea zăpada de geamurile albite de ger, ea îmi lua picioarele între palme şi mi le încălzea, cântându-mi un cântec ale cărui versuri și melodie mi le mai aduc puţin aminte.
Când păzeam vaca pe marginea drumurilor sau prin mărăcinişuri şi eram prins de câte-o ploaie rapidă, ea venea înaintea mea în grabă şi mă obliga să mă ascund sub poala fustei de lână pe care şi-o ridica pentru a-mi acoperi capul şi umerii.
În fine, când mă certam cu vreun prieten, mă punea să-i povestesc necazurile mele şi aproape întotdeauna mă consola sau îmi dădea dreptate.
Din această cauză şi din multe altele, datorită felului în care-mi vorbea, mă privea, mă mângâia, dar şi blândeţei cu care mă certa, nu aveam de ce să ma gândesc că nu este mama mea.
Dar iată cum am aflat că nu este decât doica mea.
Satul meu, sau, ca să spun mai exact, satul în care am fost crescut, căci eu nu am avut de fapt un sat al meu, un loc de naştere, aşa cum n-am avut nici mamă, nici tată, în sfârşit, satul în care mi-am petrecut copilăria se numeşte Chavanon; este unul dintre cele mai sărace din centrul Franţei.
Această sărăcie se datorează nu indiferenţei sau lenei locuitorilor săi, ci locului unde se află, într-o regiune puţin roditoare. Solul este arid şi, pentru a produce recolte bune, ar avea nevoie de multe îngrăşăminte, dar astfel de resurse nu se găsesc în ţinut. Aşa că nu sunt decât puţine câmpuri cultivate sau, cel puţin, nu erau în vremea despre care vorbesc; în schimb, peste tot sunt întinderi vaste pline de mărăcini, iarbă-neagră şi drobiţă. Acolo unde se termină terenurile mărăcinoase încep landele, şi aşa piperniciţi, ce-şi întind ici şi colo ramurile răsucite şi chinuite tot timpul anului.
Pentru a găsi copaci frumoşi trebuie să cobori spre vâlcelele de pe malurile râurilor sau în luminişurile înguste, unde cresc castani înalţi şi stejari viguroşi.
Într-una din aceste vâlcele de pe malul unui râu care-şi pierde apele repezi într-unul din afluenţii Loarei, se află casa unde mi-am petrecut primii ani de viaţă.
Până la opt ani nu am văzut niciodată un bărbat în acea casă, totuşi mama mea nu era văduva, dar bărbatul ei era cioplitor în piatră și, asemeni multor altor muncitori din ţinut, lucra la Paris, dar nu mai venise în sat de când începusem să vad şi să înţeleg lucrurile ce mă înconjurau. Din când în când trimitea veşti printr-unul dintre camarazii care se întorceau în sat.
-Tușa Barberin, bărbatul dumitale este bine, m-a rugat să-ți spun că totul merge bine și să-ți dau acești bani; vrei să-i numeri?
Asta era tot. Tușa Barberin se mulțumea cu aceste vești; bărbatul ei era sănătos, muncea și își câștiga existența.
Chiar dacă Barberin se află de atât de mult timp la Paris, asta nu însemna câtuși de puțin că era supărat pe femeia lui.
Rămăsese la Paris pentru că munca îl ținea acolo; când va îmbătrâni, va reveni să trăiască lângă femeia lui, iar cu banii adunați vor fi la adăpost de sărăcie atunci când vârsta le va fi împuținat forțele și le va fi măcinat, o data cu trecerea timpului, sănătatea.
Într-o zi de noiembrie, pe când se însera, un bărbat pe care nu-l cunoșteam se opri în fața casei noastre. Eram pe prispă și făceam niște surcele. Fără să împingă poarta, dar privind peste ea spre mine, bărbatul întrebă dacă acolo locuiește tușa Barberin.
CITEȘTI
Singur Pe Lume de Hector Malot
AdventureRemi, un copil pierdut, nevoit să înfrunte nenumărate obstacole, trece fara să-şi piardă speranţa că într-o zi îşi va regăsi adevărata familie.