Singur Pe Lume de Hector Malot

Peste munți și prin văi

Am străbătut o parte din sudul Franței, Auvergne, Velay, Vivarais, Quercy, Rouergue, munții Cévennes, Languedocul.

Felul nostru de a călători era foarte simplu: mergeam aproape la întâmplare, urmând drumul care se întindea drept în fața noastră, și când ne apropiam de un sat care de departe nu ni se părea prea sărac, ne pregăteam pentru o intrare triumfală. Eu mă ocupam de toaleta câinilor, pieptanând-o pe Dolce, îmbracându-l pe Zerbino, punând un plasture pe ochiul lui Capi, pentru ca acesta să poată juca rolul unui batrân soldat, și-l forţam pe Sufleţel să îmbrace uniforma de general. Asta era partea cea mai grea a sarcinii mele, căci maimuța, care știa foarte bine că această îmbracaminte însemna începutul muncii pentru ea, se apăra cât putea și inventa ghiduşiile cele mai năstrușnice pentru a mă împiedica s-o îmbrac. Atunci îl chemam pe Capi în ajutor, si cu vigilența lui, cu instinctul și fineţea lui reuşea aproape întotdeauna să dejoace farsele maimuţei. Când trupa era gata, în mare ținută, Vitalis îsi lua fluierul și, aşezându-ne frumos în rând, începeam defilarea prin sat.

Dacă numărul de curioși pe care-l atrăgeam după noi era suficient, dădeam o reprezentaţie; dacă, din contra, era prea mic pentru a strânge ceva bani, ne continuam drumul.

Numai în oraşe rămâneam câteva zile, și atunci, dimineaţa, puteam să mă duc unde doream. Îl luam pe Capi dupa mine -pe Capi, cățelul obișnuit, bineînţeles, fără costumul de scenă- și hoinaream pe străzi. Vitalis, care de obicei mă ţinea cu strășnicie pe lânga el, de data asta îmi dădea voie.

-Deoarece întâmplarea, imi spunea el, te face să cutreieri Franţa la o vîrsta când copiii sunt în general la școală, deschide ochii, priveşte și învață. Când vei avea vreo nelămurire, când vei vedea ceva ce nu vei înțelege, dacă ai întrebări să-mi pui, pune-mi-le fără teamă. Poate că nu voi putea să-ţi răspund întotdeauna, căci nu am pretenția că știu totul, dar este posibil să-ți satisfac în mare măsură curiozitatea. Nu am fost întotdeauna directorul unei trupe de animale savante și am învățat și altceva decât ceea ce-mi este util în acest moment pentru a-i prezenta pe Capi sau pe nobilul Suflețel în faţa „onorabilei societăți“.

-Ce anume?

-Vom vorbi despre asta mai târziu. Pentru moment trebuie să știi că dresorul de câini care sunt ar fi putut ocupa o anumită poziție în lume. În acelaşi timp trebuie să înțelegi că, dacă acum ești pe treapta cea mai de jos a societății, poți, dacă vrei, să ajungi încet, încet pe cea mai înaltă. Asta depinde puţin de circumstanţe și de tine în mai mare măsură! Ascultă lecţiile ce ți le dau, ascultă-mi sfaturile, copile, şi, mai târziu, când vei fi mare, te vei gândi sper cu emoție, cu recunoștință, la bietul muzicant care te-a speriat foarte tare când te-a luat de la doica ta. Cred că întâlnirea noastră va fi cât se poate de benefică pentru tine.

Care fusese oare acea poziţie despre care vorbea stăpânul meu adesea, dar cu reţinere?

Această întrebare îmi stârnea curiozitatea şi-mi dădea de gândit. Dacă se aflase pe o treaptă înaltă a scării vieţii sociale, cum spusese, de ce era acum pe o treaptă de jos?

Pretindea că pot să mă ridic, dacă doream, eu, care eram un nimic, care nu ştia nimic, care nu avea familie, care nu avea pe nimeni să-l ajute.

Dar, atunci, el de ce coborâse?

După ce am părăsit ţinutul Auvergne, am ajuns în ţinuturile calcaroase din Quercy, întinse câmpii sinuoase, unde nu întâlneşti decât pământuri şi crânguri prăpădite. Nici un ţinut nu este mai trist, mai sărac. Această impresie a călătorului ce-l traversează este accentuată de lipsa totală de apă. Nu există râuri, pârâuri, iazuri. Doar, ici şi colo, albii de râu pietroase, dar secate. Apele s-au înfundat prin văgăuni şi au dispărut sub pământ pentru a iesi la lumină mai departe, sub formă de râuri şi fântâni.

În mijlocul acestei câmpii, arsă de secetă în momentul când o traversam, se afla un sat mare, Labastide-Murat; am petrecut noaptea în şura unui han.

Aici, îmi spuse Vitalis când discutam seara înainte de culcare, aici, în acest ţinut şi, probabil, în acest han s-a născut un om care a omorât mii de soldaţi şi care, începându-şi viața ca băiat de grajd, a devenit apoi prinţ si rege, se numea Murat; a fost un adevărat erou şi satului i s-a dat numele lui. L-am cunoscut şi adesea am stat de vorbă cu el.

Fără să vreau am intrebat:

-Când era băiat de grajd?

-Nu, răspunse Vitalis râzând, când era rege. Este prima oară când vin la Labastide; pe el l-am cunoscut la Neapole, la curtea lui.

-Ai cunoscut un rege!

Probabil că tonul exclamaţiei mele a fost atât de caraghios, încât râsul stăpânului meu izbucni din nou şi se prelungi mult timp.

Stateam pe-o bancă în faţa grajdului, cu spatele sprijinit de zidul care păstra căldura zilei. Într-un sicomor înalt, al cărui frunziş ne apăra, greierii cântau monoton.

În faţa noastră, deasupra acoperişurilor caselor, luna plină care răsărise se ridică încet pe cer. Această seară era blândă, după căldura dogoritoare a zilei.

-Vrei să te culci? mă întrebă Vitalis, sau vrei să-ţi povestesc istoria regelui Murat?

-Oh, povestea, te rog!

Atunci îmi povesti pe îndelete această istorie și timp de mai multe ore am rămas pe bancă, el vorbind, eu cu ochii pironiţi pe faţa lui luminată de luna palidă, ascultându-l.

Până atunci nu știusem ce este istoria. Cine era să-mi vorbească despre ea? Oricum, nu tușa Barberin, ea nici nu ştia ce este aceea. Se născuse la Chavanon şi tot acolo avea să moară. Mintea ei nu mersese mai departe decât privirea. Universul ei era ţinutul pe care-l putea vedea cu ochii de pe muntele Audouze.

Stăpânul meu văzuse un rege. Acest rege îi vorbise.

Cine fusese stăpânul meu în tinereţe? Şi cum de ajunsese ceea ce vedeam eu acum, când era bătrân?

Iată un subiect de meditatie pentru imaginaţia vie, curioasă, atât de dornică de extraordinar a unui copil.