Singur Pe Lume de Hector Malot

Debutul Meu

A doua zi, am pornit-o la drum devreme.

Nu mai ploua. Cerul era albastru și, datorită vântului care suflase toată noaptea, noroiul se uscase. Păsările cântau voioase prin tufișuri și cei trei câini zburdau în jurul nostru. Din când în când, Capi se aşeza pe labele din spate și-mi adresa două, trei lătrături a căror semnificație o înțelegeam foarte bine.

-Curaj! Curaj! spuneau acestea.

Era un câine inteligent, care putea să înțeleagă totul și știa să se facă înțeles. Adesea am auzit spunându-se că nu-i lipsea decât graiul. Dar eu n-am gândit niciodata așa. Cand dădea din coadă, dovedea mai mult spirit și reuşea să fie mai expresiv decât sunt vorbele sau privirea multor oameni. Oricum, graiul nu a fost niciodată necesar între el și mine. Ne-am înțeles imediat, din prima zi.

Eram foarte curios să văd un oraș, pentru că nu ieșisem niciodată din satul meu.

Trebuie sa mărturisesc că orașul Ussel nu m-a impresionat. Vechile case cu turnulețe, care fac, fără îndoială, bucuria istoricilor, m-au lăsat cu totul indiferent.

Este adevărat că nu pitorescul îl căutam eu în aceste case.

Nu aveam decât o idee în cap, care-mi întuneca privirea și nu-mi permitea să vad decât un singur lucru; o prăvălie cu pantofi.

Pantofii, pantofii promişi de Vitalis. Sosise ceasul să-i încalț.

Unde era prăvălia binecuvântată în care îi vom afla?

Nu căutam decât această prăvălie; restul turnulețe, ogive, coloane- nu mă interesa.

Singura amintire pe care o păstrez din Ussel este cea a unei prăvălii întunecate și afumate de pe lângă hale. În fața prăvăliei erau expuse puşti vechi, un costum cu vipuşcă și cu epoleți argintați, multe lămpi și coșuri cu tot felul de fierării, lacăte și chei ruginite.

Trebuia să cobori trei trepte pentru a intra în prăvălioară, şi atunci te aflai deodată într-o încăpere mare, în care mai mult ca sigur că nu intrase niciodată soarele de când fusese pus acoperișul.

Cum, oare, un lucru atât de frumos ca pantofii poate fi vândut într-un loc atât de îngrozitor?

Totuși, Vitalis știa el ce știa când venise în aceasta dugheană, şi curând am avut fericirea să încalț o pereche de pantofi cu ținte, care cântăreau parcă de zece ori mai mult decât saboții mei.

Generozitatea stăpânului meu nu s-a oprit aici; după pantofi, mi-a cumpărat o haină de catifea albastră, niște pantaloni de stofă şi o pălărie de fetru: tot ce-mi promisese.

Voi purta catifea, eu care nu purtasem până atunci decât pânza: o pălărie, când până atunci nu avusesem decât părul să mă acopere; sigur că era cel mai bun om din lume, cel mai generos și cel mai bogat.

Este adevărat că haina de catifea era decolorată și mototolită, că pantalonii erau cam roși, că era greu de ghicit care fusese culoarea pălăriei , atâta ploaie şi praf înghițise, dar, fermecat de atâta splendoare, eram insensibil la imperfecțiunile care se ascundeau sub strălucirea lor.

De-abia așteptam să îmbrac aceste haine frumoase, dar, înainte de a mi le da, Vitalis le supuse une transformări, care mă umplu de-o uimire dureroasă.

Întorși la han, Vitalis luă foarfeca și tăie pantalonii până la genunchi.

Deoarece îl priveam uimit, Vitalis îmi spuse:

-Fac asta doar ca să nu semeni cu toată lumea. Suntem in Franta, te îmbrac așa cum se îmbracă un italian; dacă ne ducem în Italia, ceea ce este posibil, vei fi îmbrăcat ca un francez.