The spirit tree

4.Elisabeth

La media e Elisabeth ☝

1864, Londra

Sunetul copitelor cailor  ma irita, durerea de cap fiind coplesitoare. Insa in fata mea apare conacul prietenei mele, Jane. Abia astept sa o vad, vreau sa ii povestesc despre domnul Benjamin. Parintii lui au venit in vizita pe la familia mea. Astazi fac 18 ani, dar nu vreau ca parintii mei sa faca un bal pentru asta. Au insistat insa nici eu nu am renuntat, vreau doar sa imi petrec ziua cu Jane.

-Elisabeth, ai ajuns.

Jane iese sa ma intampine, insa rochia ei ma atrage, este splendida. Albastrul marii in contrast cu pielea ei alba o face si mai supeeba decat este deja, imbodobita cu dantela pe alocuri.

-La multi ani, draga mea.

Jane ma imbratiseaza strans, intinzandu-mi o cutie roz pe care nu am vazut-o in mana ei. O deschid si vad un medalion micut cu o inima, care se deschide. Inauntru e o poza cu noi, alb negru, de cand aveam 14 ani.

-Te va proteja.

Tonul pe care a spus asta m-a facut sa am un presentiment, ca ceva rau se va intampla.

-Jane, s-a intamplat ceva ?

Insa nu am auzit raspunsul, totul s-a incetosat si am facut contact cu pamantul.

-Tu ai trait in 1864 ? Asta e genial.

Elisabeth se uita la mine, apoi raspunde.

-Nu, nu e genial. Era oribil, daca stau acum sa ma gandesc. Nu am venit niciodata aici, acum e prima data cand parasesc cealalta lume. E foarte frumos acolo. Avem tot ce ne dorim si ne avem unul pe celalalt. Dar as vrea sa traiesc din nou. As vrea sa pot sa vorbesc cu cineva, sa ma indragostesc si sa am o viata. Aveam doar 19 ani cand am murit. Am auzit foarte multe povesti despre dragostea adevarata, mai ales de la Nina, mama ta.

-Cum ai murit ?

-Vom ajunge si acolo.

Lumina ma face sa ma stramb, pare ca am petrecut o eternitate in intuneric. O voce imi striga numele, o voce care mi se pare foarte cunoscuta.

-Elisabeth, te-ai trezit.

O fata bruneta imi apare in fata, eu nestiind cine e.

-Cine esti ?

-Ce ?

Fata bruneta aproape tipa. Face o fata trista, aproape plangand.

-De ce plangi ?

Ma intind sa ii sterg o lacrima, apoi zambesc.

-Jane, daca iti spun ca a fost o gluma nu o sa te superi, nu ?

-Oh, Elisabeth, m-am speriat foarte tare. Sa nu mai faci asta niciodata.

Ca prin minune apare cineva in spatele lui Jane, zambindu-mi. Inainte sa pot zice ceva dispare, lasandu-ma foarte ametita.

-Cine era ?

-Stra-stra bunica mea. Dar era foarte tanara, murise la 20 de ani. Foarte putine dintre rudele noastre mor de batranete, asta e un blestem, chiar daca ne tine in viata in cealalta lume, ne omoara aici mult mult prea devreme.

-Vreau sa aud restul povestii.

Am iesit afara, razele soarelui arzandu-mi fata. Jane ma astepta. Am plecat amandoua si timp de un an nu s-a intamplat nimic special. Apoi am implinit 19 ani si din nou a aparut stra-stra bunica, spunandu-mi sa am grija. Pentru o secunda mi s-a aprins medalionul, apoi s-a stins. Am iesit la o plimbare prin padure, am descoperit copacul si in fata mea a aparut un barbat cu o cicatrice pe obrazul stang. S-a apropiat incet, eu facand pasi mici in spate. A fugit spre mine cu viteza, ajungand in cateva secunde langa mine. Apoi am simtit cum m-a injunghiat si nu am m-ai putut fi salvata.

-Oh, imi pare rau.

Imu atinse usor mana.

-Nu trebuie sa iti ceri scuze, nu a fost vina ta.

Stiu ca e scurt, dar cam atat a avut Elisabeth de povestit si as vrea sa imi spuneti daca vreti sa mai povestesc ce s-a intamplat si cu alte rude ale Christinei.
Si vreau sa imi spuneti daca merita sa continui, deoarece nu am foarte mult timp si sa nu ma amagesc si sa scriu degeaba.
Oricum, astept pareri. 👋