Armonie in Dezacord

Prolog

Prolog

Lumina lunii mă ajută să îmi găsesc locul potrivit pentru aşteptarea mea. Nu mai pot dormi din cauza emoţiilor pe care le am de a încerca să îl văd din nou. Încerc să mă concentrez pe gândurile bune, pe speranţa că azi este ziua când îl voi vedea, dar incertitudinea îşi încolăceşte spinii în jurul inimii mele. Dacă voi da greş ca dăţile trecute? Dacă nu îl voi vedea? Dacă va trebui să aştept alte ore cu singurătatea ca şi companie. Câteodată mă întreb dacă nu cumva totul a fost doar un vis frumos. Dar apoi îmi aduc aminte de braţele lui înfăşurându-se în jurul meu şi ştiu că nu am inventat aşa ceva.

Sper că nu m-a uitat, că nu am devenit doar un vis pentru el, la fel cum mă tem că este el pentru mine.

Mă aşez pe piatra măcinată de timp şi rece a ceea ce a fost o dată un magnific castel medieval, dar acum nu mai este decât o amintire scheletică a unui timp de mult apus. Răceala pietrei trece de materialul subţire al rochiei mele, intrându-mi în piele şi calmându-mi febra provocată de emoţiile ce mă ţin prizonieră.

Nu mai este mult până luna dispare, lăsând razele soarelui să lumineze cerul întunecat. Deja pot să văd la orizon o linie purpurie spărgând albastrul întunecat al nopţii. Încă puţin şi voi vedea mici raze roz, portocalii, galbene şi albastre pictând atmosfera şi anunţând venirea zilei.

Numai că înainte ca prima rază înflăcărată să apară pe cer, îi simt prezenţa. Simt o uşurare imensă. O piatră este luată de pe inima mea la ştiinţa că el nu m-a uitat. Aşa cum nici eu nu l-am uitat.

Este în faţa mea, învăluit de vălul ce îl fereşte de privirile şi atingerea mea, aşteptând ca şi mine acel moment când Raiul, Iadul şi Pământul sunt într-o aliniere perfectă, când vălul dintre cele trei planuri diferite de existenţă cade, creând o portiţă de oportunitate pentru cei ce vor să treacă.

Nu este uşor să treci dintr-un plan în celălalt, de multe ori rişti să te pierzi în spaţiul dintre planuri, incapabil de a te întoarce vreodată în lumea ta. Aproape că vreau să plec, nevrând să risc să îl pierd de tot, dar nu o fac. Nu îl voi lăsa să încerce să traverseze singur neantul. Voi fi aici, cu el, încercând să îl ajut.

Lacrimi apar în ochii mei, iar plămânii refuză să funcţioneze, aşteptând ca vălul să cadă şi să îl văd. Aripile îmi tremură neliniştite, negăsindu-şi locul. Un fior îmi cuprinde trupul la amintirea mâinilor sale atât de înfricoşătoare cu acele gheare ascuţite, atingându-mi penele cu grijă şi adoraţie. Este ceva atât de erotic în a avea ceva atât de periculos aproape de sursa puterii mele.

O explozie de lumină se vede la orizont, venind cu rapiditate către mine şi cuprinzând tot pământul şi ştiu că momentul a venit. Este acum sau niciodată.

Înainte să pierd ocazia îmi întind mâinile în faţa mea şi – oarbă, din cauză că tot ce văd este doar o pânză albă acaparându-mi privirea – caut ceva, orice de care să îl apuc.