Armonie in Dezacord

Dezolare prohibită

Dezolare prohibită

Inspir aer adânc în piept, în timp ce mă trezesc brusc din somnul nu prea liniştit. Cearceaful fin cade în jurul meu, dezvăluind combinezonul din mătase subţire.

Ochi irizaţi plutesc prin faţa ochilor mei, chinuindu-mă.

Mă las să cad pe spate, printre pernele pufoase, uitându-mă la tavanul în nuanţe de albastru, alungând acei ochi din mintea mea.

Mă întorc pe o parte, strecurându-mi braţul drept sub perna de sub capul meu şi trăgându-mi picioarele în sus, aproape atingându-mi pieptul. Ochii aceia unici poate că se lasă alungaţi din mintea mea, dar regretul şi sentimentul de singurătate rămân în urmă, neputând fi alungate atât de uşor. Numai că am trăit un deceniu cu aceste sentimente atacându-mă mişeleşte atunci când sunt cel mai vulnerabilă, pot să trec şi peste noaptea asta.

Nu pot să îmi opresc mintea din a se întoarce la acele două momente unice când am fost în braţele lui, când m-a lăsat să îl ating, chiar dacă eu folosisem pretextul de a-l vindeca pentru a-mi satisface curiozitatea.

Eram – şi sunt, încă – intrigată de pielea sa albăstruie care este o idee abrazivă, dându-ţi de înţeles că totul în legătură cu el a fost creat pentru a respinge – de la coada sa periculoasă, la ghearele ascuţite, la ţepii ce îi împodobeau încheieturile de pe braţe şi umeri.

Numai că eu iubisem să îl ating – niciodată într-un mod sexual, niciodată altundeva în afară de locurile abuzate, din teamă că va vedea intriga mea şi va face ce fac demonii cel mai bine, va profita de mine.

Da, mă rănea. Dar durerea pălea în faţa conexiunii pe care o simţeam de fiecare dată când îl atingeam.

Vântul intră în dormitorul meu, mişcându-mi perdeaua, iar împreună cu această briză intră prezenţa cuiva. Această prezenţă este chemată de dorinţa mea de a-l atinge, de a-l vedea.

Apare ca o umbră, învăluită în perdeaua fină ce se mişcă în vânt, dar eu nu mă mişc ca să mă duc la el. Rămân pe poziţia mea, doar uitându-mă la umbra sa. Luna care până în acest moment m-a binecuvântat cu lumina sa, este acoperită de nişte nori trecători, dându-i oportunitatea de a dispărea de după perdea şi a se strecura, ascuzându-se sub cearceaf, în spatele meu.

Nu mă atinge.

Nu îl ating.

Nici măcar nu mă întorc ca să îmi desfăţ ochii cu forma sa.

Este de ajuns să îi simt prezenţa ameninţătoare în spatele meu, ştiind că nu a venit pentru a mă răni, ci pentru a mă alina, chiar dacă această alinare nu este decât o tortură dulce. Căldura sa pătrunde în sufletul meu, iar el mă alină fără ca măcar să îşi deschidă gura. Eu mă topesc în prezenţa sa exact ca o îngheţată într-un castron cald de porţelan; exact ca şi cum eu aparţineam lângă el, iar acesta aparţinea lângă mine. Şi de fiecare dată când ne despărţeam, dorinţa de a fi în braţele sale din nou, apărea încă o dată.

- Dormi, şopteşte, cuvântul învăluindu-mă şi încercând să mă ia cu el pe tărâmul somnului, numai că eu încerc să mă împotrivesc, doar ca să mai stau puţin în prezenţa sa.

Un deceniu urmărită de gardienii puşi de Chamuel să nu mă lase nici o secundă singură, este un timp îndelungat. Destul de mult pentru a uita de Rhys. Doar că nu s-a întâmplat aşa. Nu ştiu cum se numesc, acele mici spaţii între secunde, dar în aceste intervale întotdeauna mă gândeam la el. Este întotdeauna prezent, undeva, în subconştientul meu, aşteptând ca un prădător răbdător să atace.