Armonie in Dezacord

Simfonie Macabră

Armonie în Dezacord

Simfonie Macabră

Sunetul săbiilor ciocnindu-se este înlocuit de o muzică mult mai dureros de ascultat, care mă face să tremur de câte ori aud o notă mai ascuţită printre rugăminţile de ajutor. Rugăminţi care se amestecă devenind doar ceva vag şi chinuitor de ascultat.

Lacrimi încep să îmi curgă pe obraji ca râuri nesfârşite şi nici nu am dorinţa de a le opri, măcar. Durerea ce o ascult este atât de puternică încât mă simt de parcă trebuie să existe un martor care să asiste la această simfonie. Cineva care să poată să picteze acest tablou pentru ca alţii să îi vadă oroarea şi să se gândească de zece ori înainte să pornească la luptă.

- Usucă-ţi lacrimile, Ari'el. Nu ajuţi pe nimeni dacă plângi. Trebuie să te duci să le alini suferinţa, nu să stai şi să asişti la acest măcel, îmi spune Samuel, aripile sale impecabile strângându-se în spatele său. Eşti printre puţinii îngeri care au fost binecuvântaţi cu darul de a vindeca şi dacă se poate sper să îmi uşurezi munca. Acum du-te şi alină-le chinul, continuă, chemându-şi toiagul făcut din un lemn negru şi şlefuit până când a început să lucească.

Îmi şterg rămăşiţele de picături sărate de pe obraji şi îmi întind aripile, luându-mi zborul. Nu vreau să mă apropii de locul unde bătălia a avut loc, dar trebuie să le curm suferinţa camarazilor mei. Într-un mod sau altul. Samuel rămâne în spatele meu, dar ştiu că nu va sta mult acolo până să plece pentru a-şi îndeplinii propria sarcină.

Cu cât mă apropii mai mult de câmpul de bătălie cu atât rugăminţile devin mai puternice, presărate de ţipete de durere. De asemenea, aerul devine impregnat cu aroma de cupru a sângelui vărsat amestecat cu lichidele eliberate de trupurile masacrate.

Când se vorbeşte de luptă, nimeni nu descrie oroarea lăsată în urmă de faptele de vitejie ale eroilor. Nimeni nu spune de mirosul oribil sau de simfonia macabră ce intră în pământ, infectându-l cu corupţia actelor malefice şi care continuă să polueze totul în jur timp de secole.

Nu este prima dată când păşesc printre răniţi şi cadavre. Aşa că impactul vizual nu este o lovitură atât de tare pentru mine. Nu a fost nici prima dată pentru că am fost şi sunt pregătită să văd trupuri sucite în poziţii nenaturale şi distruse. Ceea ce mă atacă foarte mult sunt sunetele făcute de cei care au reuşit cumva să supravieţuiască rănilor primite, dar nu se pot ridica să părăsească acest mormânt comun.

Fiecare ţipăt ascuţit trimite un fior pe spinarea mea, făcându-mi aripile să tremure neliniştite şi să înceapă să strălucească din interior cu lumină argintie. Lumină care anunţă activarea - inconştientă - a abilităţii mele de a vindeca.