Revenge

Capitolul 12 - Kindred

Kindred, valoroasa notiune care contureaza o asemanare, care scoate in evidenta fiecare legatura dintre doua organisme absolut superioare.
Kindred, lamentabila granita dintre viata si moarte, acolo unde realizezi ca notiunea ucigasa de care te-ai ingrijorat toata viata, inca de cand erai un copil, pana ai ajuns un om matur, ca aceasta moarte, privita intr-un mod total anormal de ochii umani, este doar o alta usa prin care trebuie sa te deplasezi, vei vedea... totul va fi bine in final, chiar si pentru cei care nu au incredere in asta, nu poti acuza pe nimeni pentru frica sa de intuneric, de necunoscut...
Doar fiinta umana catalogheaza moartea a fi ceva total iesit din comun, un subiect tabu in cele mai multe familii, parintii mereu ocolesc acest subiect de fata cu roadele iubirii lor, copiii au tot dreptul sa stie si mai mult de atat, au dreptul de a realiza ca nu au de ce sa le fie teama, numai oamenii iti vor infecta mintea cu astfel de lucruri nesemnficative, atata bataie de cap pentru ceva inevitabil?
Ca in natura, exista prada si pradataroul, pradatorul stie exact cand sa atace, in timp ce prada incearca sa fuga, insa ambele fiinte lupta pentru supravietuire, cine va castiga si cine va pierde? Cele doua elemente ale naturii stiu deja ca le asteapta o moarte mai mult sau mai putin violenta, dar isi continua vanatoarea si supravietuirea. Jocul vietii este unul periculos si fiecare vietate este invitata la acesta, fie ca vrea sau nu.

                                ***

- Mary, ai face bine sa te trezesti mai repede, avem multa treaba. Am zis eu impingand-o din pat.
- Blood, ce mama naibii ai?
- O sa vina si Michael sa ne ajute.
Am schitat un zambet jucaus, lasand roseata din obrajii mei sa se intensifice.
- Ce se intampla, Blood?
- Daca nu vii cu mine la bar chiar acum, nu o sa afli niciodata.
Am asteptat sa se spele pe fata si pe dinti, si-a pus rapid o rochita de vara pe ea, si-a luat sandalele si am plecat spre bar. Si-a lasat parul ondulat de o nuanta satena impecabila sa ii cada peste umerii sai delicati si peste rochia scurta si alba. Cand am ajuns, in fata barului era un camion plin cu cateva lucruri pentru Mike si Mary, mi-am luat banii inapoi si acum ma pot bucura din nou de ei, facand cateva cadouri care nu vor rani sentimentele nimanui. Chipul lui Michael s-a luminat cum ne-a vazut, ne-a luat pe amandoi intr-o imbratisare stransa si ne-a condus inauntru, facandu-ne cinste cu o vodka nemaipomenita si cu o mica felie de lime ce o acompania.
- Deci, iti place, Mary? Intrebase Mike satisfacut de ce faceau oamenii care coborau din masina cu o canapea noua si un televizor gigantic, numai si numai pentru ei.
- Logan... nu trebuia. Mi-a spus Mary.
- Oh, fii serioasa, a fost toata placerea mea.
I-am facut cu ochiul.
- Da, dar... chiar nu era necesar.
- Era.
Cei doi tipi de la compania respectiva ne-au chemat sa ii ajutam sa urcam canapeaua, am reusit s-o urcam fara prea mult efort, dupa care am urcat si televizorul. L-am fixat pe micul birou de langa geam, arata totul perfect si ca nou. Am dus canapeaua veche cu Mike si cu ceilalti doi barbati in masina, in timp ce Mary mijea ochii la noi. Cand am terminat am luat-o de mana si ne-am dus sus, unde ne astepta Mike cu bratele la piept.
- Nu-i asa ca-i minunat? A intrebat-o acesta.
- E superb, multumim Logan.
I-am zambit.
- Oricand.
- Desi imi placea canapeaua veche... a spus Mary. Speram sa-mi fac cateva amintiri pe ea, am ajuns destul de recent aici.
- Iti vei face niste amintiri ale naibii de bune pe canapeaua asta, Mary.
Ii facusem cu ochiul.
- O sa plec acum, va las sa va bucurati de noua voastra incapere.
Am pornit pe jos inapoi in drum spre casa, inca mai aveam buza inferioara sparta; o mica rana facandu-si loc in coltul drept al ei. Ma intalnisem din intamplare cu Jane, parea foarte incantata sa ma vada, fiind insotita de nelipsitele ei prietene.
- Logan, incepusem sa cred ca nu mai locuiesti pe aici! Ce s-a intamplat cu tine in tot timpul asta?
M-am uitat insistent la fetele din spatele ei si s-au indepartat.
- Putem vorbi intr-un loc mai retras?
- Sigur.
Am mers ce am mers pe plaja si ne-am dat jos incaltarile, mergand pe mal in picioarele goale. Minunatul sentiment ce apare atunci cand vine val dupa val intr-o ambsucada deloc violenta isi facuse loc intre undele noastre de suflet.
- Ce s-a intamplat, Logan? Esti ranit.
- E in regula, am mers la o ora de antrenament de fotbal american si a mers mai violent decat ma asteptam, pana si pentru un incepator. Am spus eu mimand o figura inocenta.
- Sper ca doar asta ai patit, mai esti ranit?
Am luat-o de mana, rasfirandu-mi degetele printre ale ei.
- E doar atat, Jane, stai calma.
Telefonul ei a inceput sa vibreze agresiv in geanta de plaja.
- Oh, e mama, trebuie sa preiau apelul asta, ne putem vedea mai tarziu?
- Sigur.
Am sarutat-o bland si mi-am continuat drumul. Azi as putea spune ca sunt intr-o dispozitie oarecum decenta, cel mult okay. Nu ma plang, am avut o zi mai putin obositoare si dramatica spre deosebire de cele de pana acum, deci n-am motive sa comentez, cel putin nu inca.
Am ajuns acasa... usa este deschisa, perdelele sunt manate de vant, silindu-le sa zboare violent. Sunt agitat, sa nu cumva... fir-ar... cutia cu jurnalele si cu toate datele personale ale tintelor mele...
M-am repezit spre canapeaua din camera de zi, am daramat-o brutal dand-o peste cap si smucind covorasul, impingand masa odata cu el. Am tras de manerul din parchet si cutia nu mai era acolo. Cand m-am uitat in spate l-am vazut pe Hashimoto apropiindu-se.
- Ce dracului ai facut? L-am intrebat tipand.
M-am aruncat asupra lui, acesta ferindu-se si pret de o clipa m-a prins de capatul camasii si m-a izbit de perete.
- Ti-am zis ca ceea ce faci iti va fi sortit esecului! Nu te concentrezi niciodata!
I-am slabit stransoarea, respirand sacadat, mi-am aruncat pumnul spre ficatul sau, insa mi l-a prins, eram gata sa il lovesc brusc cu genunchiul in abdomen, luand pozitia necesara, dar m-a strans de gat cat de tare a putut sa m-a trantit la pamant, imobilizandu-ma.
Am continuat sa ma zbat sub puterea lui incredibila, la urma urmei, el m-a invatat tot ce stiu.
- Unde e cutia? L-am intrebat nemaiavand aer in plamani.
Imi daduse drumul si ma impinsese in masa, eu spargand-o cand am cazut peste ea. Am scos un sunet de durere.
- Intr-un loc sigur, departe de tine si de sentimentele tale imposibil de imblanzit.
- Hashimoto! Inceteaza cu rahatul asta si zi-mi unde e cutia mea!
- Nu repet. A zis acesta ducandu-se spre usa. O vei recupera cand voi considera ca esti suficient de matur incat sa lasi prostiile deoparte si sa iti continui misiunea pe care ai pornit-o.
A iesit calm pe usa dupa ce si-a aranjat sacoul, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Un firicel de sange mi se scurgea din obraz, lasand loc unei mici dare rosiatice.
Mary intrase din intamplare, fiind insotita de Mike.
- Logan, dumnezeule! Esti in regula? A intrebat aceasta, ajutandu-ma sa ma ridic din gramada de cioburi lasata in urma mea.
Mike se uita cu gura cascata la mine.
- Ce fel de uragan a trecut pe-aici? Cu cine te-ai luptat?
S-a apropiat de mine si mi-a inmanat o batista sa imi sterg sangele ramas.
- Mersi, Michael. Nu a fost nimic important, nimic pentru care ar trebui sa iti faci griji, cel putin, nici tu, nici Mary. Sunt in regula. Am spus eu calm si tamponandu-mi coltul gurii cu batista de la Mike.
- Nu pari a fi in regula, vrei sa stai la noi in noaptea asta?
Mary era foarte ingrijorata, se uita adanc in ochii mei si ii tremura buza inferioara, nu stiam ce sa zic, privirea sa este blocata in creierul meu. Mike era ingrijorat de asemenea.
Am zambit nervos si am ridicat mainile apoi le-am lasat sa cada, plesnindu-se zgomotos de picioarele mele, am zambit si am zis:
- Nu fiti prostuti, prieteni, sunt in regula. De ce ati venit? S-a intamplat ceva?
- Voiam sa te invitam la cina, sa sarbatorim. A zis Mike inca uitandu-se lung la mine.
- Ma indoiesc ca voi reusi sa ajung.
Am spus eu sfios.
Mary m-a imbrancit si mi-a zis sa o urmez, ne-am dus in cealalta camera, lasandu-l pe Mike sa ne astepte.
- Ce naibii faci? Contramandezi chiar asa totul?
- Nu am contramandat nimic, Mary, nu generaliza. Pur si simplu... au aparut niste complicatii.
- Blood, ce naibii ai facut acum?
- E complicat, bucura-te de compania lui Michael, Mary. Fii fericita, nu pot sa fiu langa voi, incercati sa va multumiti si in numar de doi, chiar imi pare rau.
- Ma dezamagesti...
- Nu spune asta, te rog!
Am luat-o strans in brate.
- Stii ca as da orice sa vin, dar pur si simplu nu pot...
- Zi-mi macar de ce.
- Identitatea mea poate fi divulgata oricand, trebuie sa am grija sa nu se intample asta si timpul meu e limitat.
*Flashback*
Mason Blood, a venit timpul. Spusese o voce necunoscuta prin difuzoarele holurilor din penitenciar.
Mi-am impachetat hainele, era timpul sa ies din penitenciar pentru totdeauna. Ceva m-a oprit din miscarea spre porti, era Mary.
- Blood, stai. Mi-a spus ea cu ochii impanziti de lacrimi. Ai grija, orice ai face de-acum incolo, dupa orfelinat ne-a fost dat sa ne intalnim si aici... nu te voi uita niciodata...
I-am dat un colier de argint ce-mi apartinea.
- Tine, vreau sa-l ai tu acum, sa nu uiti de mine. Ma voi intoarce pentru tine, promit.
M-a strans tare si calduros in bratele sale firave plangand in hohote, dupa ce ne-am despreunat s-a uitat in ochii mei si mi-a spus:
- Suntem uniti pe vecie.
- Pe vecie. Am spus eu.
*Flashback ends*
- Blood... ne cunoastem de cand eram niste copii, dupa ce am iesit din orfelinat, tot in inchisoare am ajuns amandoi... nu fac diferenta dintre problemele mele si ale tale, problemele tale sunt si ale mele. Mi-a spus ea strangandu-mi mainile in ale ei.
I-am zambit calduros.
- Nu e nevoie sa ma ajuti, sunt pe un teren necunoscut tie acum. Du-te si fa-l fericit pe Mike, eu trebuie sa ma pregatesc, seara asta va fi grea.
S-a uitat in ochii mei si apoi a plecat, seara se lasa usor-usor odata cu toate enigmele sale intunecate. Am pus pe mine un tricou negru, o pereche neagra de jeansi si un hanorac negru, trebuia sa fiu imbracat total in negru, plus manusi. Am iesit verificand balconul lui Elizabeth, sa nu cumva sa ma fi zarit, mi-am pus gluga pe cap si am pornit in fuga spre locul unde se afla barlogul lui Hashimoto. Am fost asaltat de doi gardieni solizi; mi-am scos briceagul.
- Cine vrea sa vada primul ce e dupa usa mortii? Am intrebat eu zambind.
Nu au zis nimic, primul s-a apropiat usor de mine, am mimat o lovitura ca sa il fac sa stea pe pozitii, am profitat de ocazie si m-am ghemuit, rostogolindu-ma pe langa celalalt si sectionandu-i o parte din abdomen, acesta tipand de durere. M-am dus rapid la cel ranit si mi-am izbit cotul de ceafa lui cat de tare am putut, lasandu-l la pamant. Celalalt nu parea sa fie surprins, m-am repezit la el, insa mi-a sucit mana si briceagul imi cazuse, m-am rasucit spre dreapta izbindu-mi din nou cotul de barbia lui, acesta dandu-mi drumul. Datorita neatentiei lui am reusit sa ii iau pistolul ce era atasat de cureaua sa.
- Unde e? L-am intrebat.
- Nu raspund persoanelor pe care nu le slujesc.
- Zi!
- Nu.
M-am rasucit intr-un echilibru perfect, lovindu-i din plin maxilarul cu piciorul; cazuse secerat.
Intrasem inauntru, vedeam cum statea cutia mea pe o masa frumos decorata cu flori, cand am deschis-o nu era nimic in ea. Am fost socat, nu-mi venea sa-mi cred ochilor, Hashimoto nu m-ar fi tradat. Am simtit o pereche puternica de maini tragandu-ma in coltul camerei si presand cu putere peste gura si nasul meu o carpa. Totul se... intuneca...