Se ridică în picioare. Traversează sala și urcă mai apoi pe scările ce duceau la etajul următor. Merge încet până la o ușă. Cu mâinile tremurând apucă clanța și deschide.
Camera e învăluită în lumina roșie de mai devreme, însă aici e mai puternică. O parte din încăpere era atât de întunecată, ca avea un straniu si ireal aspect, de parcă nici nu exista. Pe pereți erau lăsate urme de sânge. Într-un colț se afla o chiuvetă ruginită, iar deasupra ei o oglindă zgâriată. Alice se apropie încet de robinetul murdar, bucățile de piatră răsunându-i zgomotos sub pași. Pentru surpriza ei, apa curge. Cu palmele umede, își şterge faţa, iar șiroaie de apă roșie îi curg de pe bărbie. Se pare că e murdară cu mult sânge, probabil nu e al ei. Apoi ridică privirea spre oglindă și îngheaţă.
În oglindă se află două persoane, una care stă în locul lui Alice, iar alta, mai mică, în spatele ei. Prima e întunecată la față, albă, cu părul castaniu scurt și încâlcit, plin de praf, ochii negrii sugerând o expresie de groază pe chip. Avea o tăietură mare și adâncă sub obraz. Cea din urmă e o fetiță care se uită în gol. Are o expresie moartă și era foarte palidă. Ochii îi sunt încărcați cu cearcăne grele şi pare că plânge. După câteva clipe, Alice descoperă că ochii fetei nu au pupile, ci sunt albi compleți. Copilul își întoarce brusc anormal capul spre fata din fața ei și o țintui cu ochii în oglindă. "E numai vina ta. De ce ne-ai abandonat?" soptește fetiţa, iar faţa ei se transformă treptat în chipul lui Alice. Inima îi bubuie în piept. Străpunge cu privirea podeaua, încercand din rasputeri sa evite contactl vizual. Apucă o piatră la întâmplare, fără să-și ia privirea de jos și aruncă puternic în oglindă, spărgându-se în mii de bucățele.
Fetița dispare din reflexia oglinzii. Alice se întoarce să verifice dacă mai este cineva în încăpere. "A fost doar o iluzie" gândi ea, "e imposibil să mai fie în viaţă". Alice se sprijină de perete. Își privește piciorul stâng și stomacul i se întoarce pe dos. Un sentiment străin în corpul ei o făce să creadă că Alice nu simte nicio rană.
Minutele treceau. Se ridică în final și ieși din cameră șchiopătând. Totuși reflexia ei lovită o îngrijora mai mult decât situația de faţă. Grăbi pasul spre camera de provizii, ce se afla în celălalt capăt, și intră ușor.
Era o cameră întunecată, dar cu o mulțime de rafturi înalte, fiecare dintre ele conținând truse de prim ajutor, pastile, medicamente și energizante. Pe un perete era plasat un geam minuscul ce nu lăsa lumina să pătrundă prea bine. Într-un colț era un radio micuț cu stație ce încă mai funcționa, având volumul foarte mic. Pe jos era întins un covor de praf împreună cu multe cioburi de la sticluțele de antidoturi sparte. Conform radioului, ce avea cel mai mic sunet cu putinţă, cu târșâiri și pauze între cuvinte, înainte ca Alice să devină conștientă, s-au întâmplat multe lucruri, printre care un cutremur de 4'7, zeci de focuri stârnite în oraș și sute de morţi raportate în spitale, cauzate de diferite boli cunoscute, acestea toate in ultimele 48 de ore. "Cum naiba mai funcţionează radioul ăla?!". Se gândește că nu are timp să afle. Apucă repejor o trusă la îndemână și o deschide.
Mirosul putred de medicamente îi inundă nasul imediat ce capacul se deschide. Începe să îşi bandajeze piciorul. După câteva minute, durerea mai slăbește, dar când apucă să răsufle ușurată, se aude un zgomot ce o făcu să îi stea inima în loc.
Ceva tocmai s-a prăbuşit în camera de alături, iar de data asta nu i s-a părut doar.
