Alice stătea întină în fața focului. Flăcările mai aveau puțin și îi pătrundeau sub ochi. Era frig. Toți trei erau acoperiți de o singură geacă. Nimeni nu îndrăznea să scoată un sunet. Gerul înțepător sufla puternic peste fețele lor deshidratate, cerul fiind încă albăstrui. Stătuseră toată noaptea treji și păziră intrarea adăpostului. Alice descoperi contururile încăperii și cercetă cu amănunțire pereții de tablă ruginită. Seara trecută Felix îi spuse că sunt multe astfel de locuri la momentul de față și că cei "normali" încă construiesc din ruinele rămase. Îi mai spuse că probabil fusese inconștientă pe lungă durată. Ea asculta cuminte, ca un copil mic, acomodându-se cu vocea lui.
Era interesantă această schimbare. De la epoca telefoanelor mobile și a fericirii nelimitate la un univers friguros și imposibil de rezistat, plin de ciudați care te omoară și de alții care te salvează. Era interesant faptul că unii pleacă și alții rămân, că surorile cele iubite se evaporă după o perdea de praf și pietre, că toți cei dragi te părăsesc pe această lume nemiloasă, lăsându-te în mâinile urâtelor creaturi și al oamenilor nesuferiți. Alice se gândea de ore întregi la ce s-a întâmplat mai exact înainte să se trezească de sub pietre, dar tot nu-și putea aminti.
După un timp, Felix se ridică în picioare și le ajută pe celelalte două să se pregătească. Porniră în câteva minute pe o alee ce se întindea în spatele adăpostului.Fiecare dintre adolescenți avea un ghiozdan, cărându-și lucrurile și problemele în spate. Cărarea era străjuită de copaci urâți și uscați. Erau acoperiți de o ciupercă ca o pătură mare și mirositoare, de un galben aprins. Ciorile zburau deasupra cerului plin de fum negru.
-Rue, spuse Felix, mergem la izvorul de lângă fabrică. S-a terminat apa.
-Bine. Alice, va trebui să vorbim cândva, poate dimineața asta, despre kit-ul de supraviețuire, nu vreau să faci vreo prostie, ai înțeles?
Fata dădu din cap, în timp ce Felix îi spune în șoaptă:
-E puțin cam dură, îți urez noroc.
-V-am auzit, spuse Ruby fără să se uite la ei.
Drumul continua mai departe, despărțindu-se în rămurele micuțe ce își continuau drumul spre o pădure plină de necunoscut. Soarele se ivea de deasupra orizontului luminând cerul cu o nuanță portocalie fermecătoare. Și pentru o dată în multă vreme, Alice zâmbi, cu gândul că până la urmă mai există lucruri frumoase pe planetă.
Ruby se opri. Ceilalți doi se întoarseră spre ea ca să o aștepte. Stătea și privea în gol, undeva în sus, de multă vreme.
Alice putea să jure că a văzut-o ridicându-și un colț al gurii. Felix se uită la ea încurcat
-Ruby?
-N-am nimic, hai să mergem, spuse ea luându-și privirea de la cerul de trandafir, revenind cu privirea ei încruntată.
După o vreme au ajuns fabrică. Nu prea îndeplinea propriul sens al cuvântului. Era doar o ruină urâtă ce ocupa o mare suprafață de teren al pădurii. Erau niște părți rămase din geamuri la locul lor, în rest toate celelalte cioburi erau sparte pe pământ și amestecate cu alte gunoaie. Pereții din piatră erau numai pe jumate, la poalele zidurilor fiind un ocean bogat de piatră, pe care era destul de greu să calci. Felix se apropie de o grămadă de pietre și scormoni ceva timp. După câteva momente, un obiect strălucitor îi apăru în mână.
-Hmm, drăguț, zise el. Păstrează-l dacă vrei, îi spuse lui Alice, aruncându-l în mâinile sale.
Era un lănțișor de argint foarte drăguț, cu o mică figurină agățată. Steaua avea marginile ca restul lănțișorului, iar în interiorul ei era o piatră albastră ca cerul înstelat. Alice observă că pe spatele ei erau iniţialele AH inscripționate.
-Ce poate să însemne AH? întrebă ea curioasă, rotind lănțișorul pe toate părțile.
-Cui pasă? spuse Ruby. Felix, du-te după apă, vreau să stau de vorbă cu Alice.
Acesta se ridică și dispare după un alt morman de gunoaie. Ruby se așeză pe o piatră mare. Îi face semn lui Alice să vină.
-Bun începem cu începutul. Niciodată să nu încerci să pleci undeva fără să ne spui nouă. Mâncarea și băutura va fi întotdeauna verificată de Felix. Este necesar să ai cât de multă încredere în noi. Nu ne pui întrebări prostești. Mereu asculți de mine, mereu am dreptate. N-ai voie să te servești singură din rezerva de mâncare. Ai voie să propui locuri de mers, dar nu vor fi băgate în seamă așa de mult. Nu ești deloc pricepută. Nu ai voie să vorbești mult, să mă deconcentrezi, să mă împiedici să fac ceva, ai înțeles, domnișoară?
Alice se simți pierdută. Ruby era, până la urmă, mai mică decât ea. Și totuși avea tupeul de a conduce o armată de oameni.
-Am înţeles.
Felix stătea rezemat de un perete prăfuit și se uita amuzat la cele două.
Pe fața copilei se vedea furia. Era roșie din cap până în picioare.
-Cu ce ți-a greșit copila?
-Nu te face că nu mă știi, Felix.
"Cine-i Hazel?". Probabil era motivul pentru care Ruby era așa de supărată și absentă mai tot timpul. Alice se gândi mai bine să nu întrebe prea curând.
