Doar eu (Vol II)

Prolog

Se poate trăi și fără persoana iubită? Această carte ar trebui să fie dovada, iar fetele care o vor citi ar trebui să nu se mai teamă de despărțire. Pentru că un crush nu e nici mai mult, nici mai puțin, decât un băiat care va pleca la un moment dat, se va pierde-n depărtare, desigur, dacă nu devine perechea ta.

Când spun "crush", ceva mă duce cu gândul la băiatul care mi-a plăcut în gimnaziu. Nu știu dacă mai sunt îndrăgostită de el, sau dacă simt doar nostalgie fiindcă l-am iubit.

Dar îmi e teribil de dor, da. În vise, încă îi întâlnesc smaraldele din ochi. În vise, lumina sufletului meu se împletește cu întunericul lui și stau împreună. Inimile noastre dansează pe aceeași muzică, în neștiință, bătând în același ritm. Iar gândurile noastre dialoghează. Buzele noastre rămân țepene, într-o tensionată așteptare. Și umărul său mă lovește accidental. Tragic! Eu cad în partea sa, dar el mă prinde cu mișcările lui agile. Și mă ține, mă ține, până ce se sting luminile. Până ce fundalul este agasat de aplauze zgomotoase, iar cortina alunecă meticulos, ascunzând privirilor satisfăcute scena teatrală. Stai, asta nu era prevăzut în program!

Apoi, el mă îmbrățișează, felicitându-mă relativ sincer. Dar e bun actor, mai știi? Mai și spune că formăm o pereche bună, iar apoi că întreaga echipă este mulțumită de jocul nostru actoricesc. "Arr, ce-mi faci în ciudă!" Însă el mă privește atât de nevinovat, încât licărirea neștiinței din ochii săi mă înduioșează și îmi ceartă gândurile. Nici cele mai întunecate unghere ale minții sale nu bănuiesc ce nume este cântat de inima mea. Mă mir că în liniștea concentrată din timpul spectacolului nu se aude nimic.

De ce m-am băgat în așa ceva? Boboc! Bobocel cum ne tachinează cei mari. Boboc și deja m-a cuprins mania teatrului. Ce are de-a face cu mine?! Mama avea dreptate când spunea că nu e bine să joc până ce nu termin cu gimnaziul, în special cu examenele stresante. Îmi dau seama, cu mintea mea mai coaptă, câtă dreptate avea când eu eram doar o fetiță de clasa a șaptea. Corsetul nu reprezenta o problemă esențială, estetic vorbind.

Uf, ce enervantă am devenit! Persoanele indiscrete și nepoliticoase, care îmi vor deschide cumva jurnalul, vor realiza incontestabila diferență. Da, dragii mei care îmi citiți jurnalul, m-am schimbat. Și el a simțit-o pe pielea lui, când m-a îmbrățișat cu câteva minute mai devreme.

El e tot pasionat de teatru, chiar mai visător ca oricând. Mai înalt, poate, cu un centimetru, doi. Dar, mna! Ce să-i faci?! Mă mai bagă el în seamă? Mno, încă bine de tot. Este portarul meu, dimineața, când ușa aceea groasă și rigidă a internatului liceului trebuie, într-un fel sau altul, să se deschidă pentru cineva ca mine, problematică eleva asta, nu? Că ce, o cam chinuie toanele!

Și așa, cu greu m-am reînvățat să stau iarăși șase ore pe zi, mai pe-alocuri șapte, în poziție șezut, la școală. Complicat!

Of, Marian! Băiatul ăsta, cum nu îmi dă iarăși pace! Pentru ce a venit el la cel mai bun colegiu din oraș, nu pricep. Că nu se trage el la învățat. Printr-un noroc, a intrat aici. Și eu cea de atunci, s-a bucurat enorm să știe că și crush va studia la liceul la care se gândește ea să meargă. Mno, ironie! Soarta...

Atât pentru prima pagină a noului meu jurnal. Da, e nou. Nu mai știu exact câtă cerneală am consumat cu primul. Dar s-a meritat? Hai că așa cred.

Capitol dedicat lui Deliutsa