Doar eu (Vol II)

2.

Ei, și uite repede au trecut și examenele de evaluare națională. Dar iată, a sosit și vineri, ziua așteptată cu înfrigurare. Astăzi este momentul aflării rezultatelor. Pardon, ziua aceea în loc de "astăzi". Uneori, îmi mai este și mie permis să prind mașina timpului și să călătoresc în trecut, cred.

Trecutul înseamnă fiecare zi, oră, minut, pe care îl lași în urmă. De aceea, se spune: "Trăiește clipa ca și cum ar fi ultima." Poate tocmai aici am greșit amândoi, nu crezi? Oare?

Mă rog, eram în afara orașului când am aflat de notele tuturor prietenilor mei absolvenți. Pentru mulți m-am bucurat, pe măsură ce le citea mama rezultatele, zâmbind la consemnarea reușitei lor. Uite că a ajuns și la tine. Am așteptat în furtuni de emoții să aud de tine, de rezultatul tău poate nu splendid, dar bun, dorit, cel care avea să te ducă unde trebuia, unde voiai. Am auzit-o citind firesc numele tău, ca pe toți ceilalți elevi. Dar nimic neașteptat, nu aveam de ce să fiu adică surprinsă. Eram îmbufnată și voiam să intervin, să îi spun că plec afară. Era și de așteptat. Nu știu însă de ce am avut o tresărire de surpriză.

Ți-am auzit notele și m-au trecut toți fiorii, în lanțuri grele. Păcat că doar atât ai reușit la ambele, matematică și română. Îmi era și așa clar că nu există nici o șansă să învățăm pe viitor la același liceu. Prima pagină de jurnal, tu cel care citești asta, nu a fost decât fantezie. Ne despărțisem de tot și asta era. Asta este, încă!

Am fost tristă, dar am încercat să nu o arăt. În definitiv, pentru părinții mei, ce motiv aveam? Am rămas calmă, gândindu-mă doar la faptul că peste jumătate de oră trebuia să intru la terapie. Dar gândurile tot își găseau răgazul de-a pleca la tine...

A trecut și asta. Am făcut imediat traseul nu către destinația de vacanță, ci spre cea de tratament, care avea să dureze două săptămâni lungi și nesfârșite. La fel, nu am prea avut timp să mă gândesc la tine. Și asta a fost bine, am simțit o putere de control.

Dar pe la sfârșitul lunii iulie, la întoarcerea acasă, toate amintirile m-au năpădit din nou. Brutal, și-au făcut din nou loc în interiorul meu, decise să-l devoreze în săparea după durere. Iar ochii mi-au redevenit strălucitori...

În mașină, ochii fugeau în căutarea ta prin fiecare colț, pe fiecare stradă... Era nebunesc, știu. Știam că ți-ai schimbat adresa, și oarecum și pe unde locuiești acum, nu era garantat că am să te zăresc prin zona respectivă. Puteai fi oriunde, în orice parte a orașului atunci, plimbându-te agale și degajat pe stradă. Vezi în ce prag m-ai adus?

Dar nu ai fost pe nicăieri. Nu te-ai făcut văzut. Și oricum... Nu treceam cu mașina prin tot orașul.

Și vacanța de vară a fost ca zborul de o clipă. Spre surprinderea mea, nu am plâns după tine de-a lungul zilelor ei. Nici nu m-am gândit prea mult la tine, ci doar așa, puțin, din când în când. Puțin mai mult. Bine, poate și mai des. Dar vezi? Nu am plâns!

Am intrat bucuroasă în noul an școlar, îmi amintesc că eram cu adevărat entuziasmată. Măcar nu se pierduse tot ce aveam atunci când învățai și tu acolo. O parte atât de dragă din trecutul meu încă exista, era acolo, să-mi amintească mereu de tine.

Numai că... ceva a rămas tot timpul pustiit de farmec. Se simțea mai ales la început. În plus la toate acestea, Justin se mutase cu un alt coleg, de lângă mine. Poate mai păstra încă o rămășiță din sentimentele de anul trecut, dar se arăta în continuare deschis, în limite amicale, nu mă mai asalta cu prezența lui și afecțiunea lui... Eram acum simpli prieteni. Iar eu eram extaziată la gândul că voi avea loc lângă Monica. Ne-am primit noua colegă în banca noastră, o brunetă cu ochi căprui numită Nicoleta. Și iată că pentru mine se deschidea un nou capitol al prieteniei.
(NicoletaHofman)