Doar eu (Vol II)

Epilog - până altă dată...

Nu mi se termină jurnalul. Pur și simplu nu mai vreau eu să continui. Pe măsură ce tot scriu, pierd esența, motivul în jurul căruia scriu. Am... Nici nu am numărat câte scrisori am, fără a lua în considerare paginile simple de jurnal. Destule, oricum. Încă îmi amintesc ce am zis atunci când am început să îmi rememorez o parte din viață: "Păcat că personajul principal al propriei mele cărți nu va ști despre ea, și nici nu o va citi vreodată. Trist, dar adevărat! Te iubesc!".

Îmi plânge sufletul. Mă simt atât de neînțeleasă! De cei apropiați, de viață, de mine însămi? Știu doar cum mă simt. Și îmi amintesc cât era de frumoasă viața mea cu el în ea. Era frumos și când învățam fiind cunoscută drept "fata doamnei de chimie", când înverșunarea de-a demonstra că îmi merit rezultatele mă ambiționa să mă ridic tot mai sus... Ce amuzată sunt când îmi amintesc! Dar atunci erau multe lucruri altfel, nu doar eu. Dar ce a mai rămas ca atunci?

Un tânăr înalt, foarte înalt, merge agale, deloc grăbit, pe una dintre aleile poetice ale parcului. Direcția lui este nebănuită, pentru că el pare adâncit în gânduri, de parcă abia ar ține seamă pe unde o ia, unde îl duc pașii. E frig tăios și poartă glugă strânsă bine în jurul capului, așa că nu prea i se vede fața. Cred că avem același drum, pentru că el a luat-o la stânga, dacă nu cumva merge în inerție. Nu mai e acum în lateralul meu, ci înainte, iar eu îl urmez, menținându-mă la vreun metru de el. O să-i fac o surpriză mamei, care mai are doar o oră și termină, pe azi, programul. Cât de obosită trebuie că o voi găsi! O să-i revăd și pe câțiva din foștii profesori, vai, ce dor mi-a mai fost!

Străzile, locurile sunt atât de cunoscute. Parcă provin dintr-un film privit odată și redifuzat după atâția ani... Nici nu îmi vine a crede că pe aici, prin apropriere, la capătul acestor alei, a fost cândva școala mea. Revenită de la facultate în orașul natal, iată-mă, în sfârșit, în fața vechii și dragii mele școli. Locul inițierii mele în viață, aici unde s-au deschis capitole noi. De aici am plecat cu o pasiune și o motivație în viață, cu o anumită cunoaștere de sine și experiențe de viitor, cu inima-mi maturizată. Aici a fost plasată o întreagă poveste.

Observ cu uimire cum același tânăr înalt se oprește și el, tot înaintea școlii. Cine o fi oare? Mi se pare foarte cunoscut, la mers, în mișcări, la corp, statură, tot... doar chipul nu i-l văd.

Mă rog, intru și eu în curte, după el. Îl văd cum înaintează, trecând printre copiii gălăgioși care se îmbulzesc pe ușă, ușurați și bucuroși de finalizarea orelor. Cât de copii par toți, indiferent de clasă și de vârstă!... Observ că intră, intru și eu. Acum, e momentul. Începe să urce. Încep a urca și eu. În cele din urmă, își scoate gluga, iar eu consider că nu mai este frig și-mi scot și eu căciula rozalie. Atunci chiar, el s-a oprit ca hipnotizat. A văzut ceva, ceva care l-a uimit. Se uită cu luare-aminte prin geamul ușii de la etajul unu. În oglindă, vedeam reflectată imaginea mea, stând în spatele lui, cu un umăr mai sus, din obișnuința de pe când purtam corset. De abia acum, îl recunosc. Îi privesc părul șaten și bogat, aranjat în freza aceea pe care am adorat-o mult la cineva odată. El e acel cineva de altădată. Și totuși, el încă nu s-a întors.

- Marian, tu... tu ești?

Acum se întoarce. O, Dumnezeule, ochii aceia verzi!

- Irina?! răsună, cunoscută, vocea puțin schimbată a unui tânăr.

***

- Și... nu vrei să îmi mai povestești de cursuri, de colegi, nimic, nimic? stăruia mama, pe când băteam după mult timp drumul din parc spre casă.

- Scuze, mama, mă gândeam doar. Nu eram prea atentă. Îți povestesc de față cu tata, George, Iulia. Cred că sunt și ei curioși.

- Ok. Să-i vezi pe George și Iulia, sunt nespus de entuziasmați de liceu. Au și ei ce să îți povestească, a continuat, veselă, mama.

Aleea către școală rămânea tot mai mult în urmă, la fel și chipul, vocea, ori privirea lui. Dacă nu fugeam...

Deasupra noastră, ramuri triste freamătă, de parcă ar prevesti ceva. Și mai sus, ciori care străbat cerul plumburiu, prinzând-se în horă și țipând strident: Un adevărat cor de cântătoare ale cerului. Veșnicele păsări neliniștite, care fac cerul să le compătimească prin lacrimi. Imaginea asta parcă îmi este cunoscută, dintr-un vis avut demult... În urma noastră, se așterne deja covor imaculat de nea. Zăpada ce va fi curând întinată de pași...

***

Previziuni? Nu, doar un vis ciudat. Sunt elevă, sunt în clasa a noua. Doar un vis, nu? Da, un vis ciudat. Afară, ninsoarea s-a mai domolit... Prima ninsoare! Iar orizontul sângeriu este încă străbătut de ciori țipătoare. Cât este azi? A, da, 16 decembrie. E seară târzie, dar adormisem obosită după o săptămână de teze.

Pe birou, stau scrisori pătate de cerneală și lacrimi. Una începe cu "Dragă... crush", alta cu "Dragul meu", "Iubitul meu", încă una cu "Dragă...crush", și tot așa. Doar una singură se deschide cu "Dragă moşule". Apropo, moșule, tu ești singurul care a citit vreodată toate scrisorile mele. Of...

Mi-e dor de tine, dragă crush! Cred că nimeni nu te va scoate de la crush... Oare când va fi următoarea noastră întâlnire? În calendarul noului an, voi însemna toate zilele speciale...

Acum, e momentul să îți urez sărbători fericite și vacanță plăcută, Marian! Știu că te gândești la mine... pentru că și eu mă gândesc la tine. Iar motivul ăsta e de ajuns.

~SFÂRȘIT~