Doar eu (Vol II)

12. Undeva... la capăt

Pe zi ce trece, suferința mea se adâncește, nu se ameliorează... Da, recunosc, fizic, psihic, sunt mai bine. Da, la școală progresez la învățat și rezultatele mele sunt în continuă creștere, mulțumind spiritul meu perfecționist. Da, vin sărbătorile cu pași repezi și mă bucură apropierea vacanței, care aduce viziunea unui timp permisiv... Aș avea toate motivele să fiu fericită... Dar uite că nu sunt, nu pot fi... fără a te avea pe tine.

Astăzi, a încercat să intre în vorbă cu mine... băiatul din 10C. E foarte drăguț, îmi susțin părerea inițială pe care mi-am format-o în lunile lui octombrie și noiembrie. Dar nu îl mai văd ca înainte, în felul acela, ca pe un băiat care mă trage spre el prin firele unei atracții iminente... Nu știu el cum m-a văzut, dacă s-a aprins ceva în inima lui, deși îmi pare că așa ar fi. Îmi aruncă deseori priviri dulci și surâde misterios și când îi apar în cale, amintindu-mi de bucuria ce am retrăit-o eu la vederea ta recentă. Nu vreau să îl rănesc prin distanța și răceala mea ciudate, însă... Inima mea pentru tine bate.

Nu i-am întors, deci, gestul de a mă saluta cu mâna, în timp ce făcea pași hotărâți spre mine. Dar am întors capul după el, care se îndepărta acum bulversat, încă mai uitându-se înapoi. Mi-am îndreptat privirea înainte și m-a luat o ușoară părere de rău, însă nu ca atunci când te priveam pe tine plecând... de la mine. Suferința mă îneacă în fiecare zi, când îmi aduc aminte de cât de aproape mă aflam de fericirea în haina roșie, și cât de repede aceasta s-a dus, apucând-o pe drumul opus...

Mă simt crunt dezamăgită de colega mea, de fapt cea care își primise locul de "cea mai bună prietenă" a mea, cea căreia îi destăinuisem totul despre tine și tot ce am trăit, de la un capăt la altul. Atât de mult mi-a câștigat ea încrederea, cum nu a mai făcut-o nimeni până acum. De curând, însă, a înșirat totul altei colege, dar într-un mod ironic, într-un mod în care a râs pur și simplu pe seama mea, în prezența mea: Vai, ce fată sensibilă!  ce fată sentimentală! Da, sensibilă și sentimentală! Uitasem că, în fapt, aceasta nu e capabilă de emoții profunde și sentimente. Cum mă așteptasem să îmi ofere înțelegere, când în realitate ea e doar o fată deșteaptă și matură, dar nimic mai mult, emoțional?

Adevărul este că sunt rănită, în condițiile în care e colega mea de bancă. Asta face să am mereu tangență cu ea, mai mult decât cu oricine, și deci trebuie să tolerez mereu tot ce spune aluziv în legătură cu corsetul ori condiția mea, cu tine și ce simt eu. E un chin, dar e vina mea... Că m-am deschis...

Înțeleg că mamei trebuie să mă destăinui. Poate că de la ea voi primi cea mai mare alinare. Poate a fost o lecție, nu știu... Dar destăinuirea necesită pregătire, iar lăcașul sentimentelor se deschide greu. Uneori, timpul oferă soluția, așa că simt nevoia de-a mai răbda. Cât, nu știu, dar nu cred că mult...

O observație: Nu mai plâng după tine, dar... sufăr după tine. Iar suferința fără lacrimi doare de fapt și mai tare, oricât ai folosi lipsa lacrimilor ca să îți argumentezi puterea.

Sunt... undeva la capăt, cu povestea despre noi. Dar ea există și își scrie singură continuarea, nici nu cred că va avea vreodată sfârșit. Cel puțin, nu în viața aceasta. Și totuși, povestea scrisă se încheie. Cea reală doar rămâne între noi. În cufărul din sufletele noastre. În sentimentele scrise de un condei necunoscut în inimile noastre. În noi.
  
Este iarnă la fereastră... Iar luminițe licăresc pe străzi și în inimi. Este sărbătoare, bucurie, dor... și mai sunt amintiri.