Sub

Final

Sunt viu sunt afara 

     Pupitrul de comandă împreună cu monitoarele generau un iluminat static ce spărgea întunecimea asemănătoare unui cavou de mult sigilat, aducând într-o linie vizuală jumătate din trupul lui Hal întins sub panoul de comandă, iar pe a lui chip un mănunchi de cabluri colorate se revărsau acoperindu-l pe jumătate. Întregul său trup era dezvăluit de holograma ADN-ului care scotea din aceeaşi întunecime, sub lenta ei rotaţie, trupul lui Martin chiar în mijlocul podelei metalice, încercuit de o baltă de sânge închegat, a unor dungi pe peretele metalic de acelaşi sânge. Nu departe liniile scrijelite ca sub ele textul ,,Suntviusuntafara" să capete o culoare viu argintie, ori de câte ori mişcarea ADN-ului din hologramă tranzita zona cu o dungă de lumină, ca un far de control ancorat în creasta litoralului.

    Nu departe de cadavrul lui Martin, trupul lui Ivan ce părea subiectul unei contorsionări sadice încât a lui ţeasta, sprijinită pe mijlocul creștetului, ținea toracele suspendat de parcă ar fi avut gâtul rupt şi îndesat sub corp, ale lui picioare slăbănoage direcţionate în diagonala corpului, ca rupte din şold și aruncate până undeva spre scaunul cu rotile răsturnat și tamburul aruncat peste vârful ascuţit a ţevii metalice ce purta culoarea neagră-vișinie a sângelui închegat, iar ca încheiere a unui triunghi imaginar în care două laturi le formau trupurile lui Martin şi Ivan... corpul lui Elie stătea drept, întins cu mâinile lipite de corp undeva la picioarele celor două trupuri neînsuflețite.

— Clark! ţipă Elie ca adusă de la limita coşmarului, ridicându-se grăbită. Întoarse privirea de jur împrejur. Încerca să se ridice, dar pulpa îi provocase un junghi ce-l simţise cum urcă pe coloana vetebrală şi ajunse ca un spin în creier, cât mâna ei cobora cu frică spre locul în care şurubelniţa îşi croise drum prin a ei musculatură și spre surprinderea ei vedea un bandaj înfașurat cu grijă oprind ameninţarea unei sângerări abuzive. Amenințare îndepărtată de nimeni altul decât... Clark.

— Clark unde ești, ţipă mai tare şi doar vocea ei se auzea într-un mic ecou, ca târziu să aducă o simplă întrebare în baza liniştii din jurul ei, a lipsei huruitului tipic a submarinului, a beznei din hubloul principal. Oare erau ajunşi unde nu doreau să ajungă?

— Suntem pe fundul Challenger Deep, 10.900 de metri! vocea lui Clark sunase ca tunet în noapte de undeva de la căpătâiul ei.

— Cristoase, m-ai speriat, Elie se întoarse spre chipul lui, auzindu-i doar jocul capacului metalic a brichetei Zippo din mâinile sale... Sunetul, nu se mai aude! Elie ridică ochii spre plafon.

— S-a oprit de când am ajuns aici, răspunse Clark ca un robot programat să ilumineze situația.

— De ce încă suntem pe fund, avem controlul submarinului și putem să reumplem deja avutul combustibil.

— Este deja suficient pentru a pleca, îi răspunse Clark cu un zâmbet pe buze, iar înainte ca ea să-l întrebe cum și primi răspuns... Ai stat inconştientă aproape 10 ore, crezi că eu am dormit lângă tine, nu că nu aş face-o, lungea zâmbetul Clark mai mult, smulgându-i un surâs lui Elie, ce se ridicase în șezut încet, privindu-l pe Clark şi ale lui trăsături, găsindu-l ca atunci când îl văzuse prima oară, un bărbat truditor cu mici glume ironice.

— Cum ai reuşit să alimentezi, doar curioasă! îşi găsise liniştea Elie.

— Ne-am baricadat pe amândoi în camera motoarelor şi cu ajutorul ăstora, Clark îi flutură ochelarii de vedere a lui Ivan punându-i pe nas, am reuşit să reumplu rezervorul fără probleme majore, nu înainte de a găsi spărtura prin care hidrogenul tot intra, astupând-o. El îndrepta privirea spre pupitrul de comandă și sub mișcarea irisului, a clipitului lung, lumina orbitoare descoperise întrega scenă mortuară, întregul teren în care minciunile, secretele, viciile, aspirațiile, dorințele și visele deopotrivă ajunse spulberate.